Termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a contractului de garanţie imobiliară este de 10 ani.
Prin Decizia civilă nr. 60/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat cu efect obligatoriu că în interpretarea dispoziţiilor art. 2.431 din Noul cod civil raportat la art. 632 din Noul cod de procedură civilă este posibila executarea silita a unei creante garantate printr-un contract de ipoteca valabil incheiat, ce constituie titlu executoriu, chiar daca dreptul de creanta insusi nu este constatat printr-un inscris care sa constituie, potrivit dispozitiilor legale, titlu executoriu. Astfel, se consacră caracterul independent de titlu executoriu al contractului de ipotecă, cu repercusiuni şi în ceea ce priveşte instituţia prescripției de a obţine executarea silită.
În timp ce garanțiile reale mobiliare erau calificate legal în mod explicit ca fiind titluri executorii în baza art. 17 Titlul VI din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, contractul de ipotecă per se nu era calificat titlu executoriu prin Vechiul Cod civil. Prin urmare, creditorii care inițiau, anterior datei de 1 octombrie 2011, punerea în executare a unei ipoteci conventionale imobiliare independent de contractul principal, argumentau caracterul de titlu executoriu al ipotecii fie prin dispozițiile art. 66 din Legea nr. 36/1995 (ca act autentificat de notarul public care constata o creanță certă, lichidă și exigibilă, constituind titlu executoriu de la data exigibilității creanței), fie prin art. 79 din Legea nr. 58/1998 (conform căruia contractele de credit bancar, precum și garanțiile reale și personale constituite în scopul garantării creditului bancar reprezintă titluri executorii). Oricum, necalificarea legală explicită a ipotecii convenționale imobiliare ca titlu executoriu a creat o jurisprudență și doctrină neunitară iî perioada Vechiului Cod civil, în care vocile dominante susțineau versiunea respingerii punerii în executare a contractelor de ipotecă imobiliară în mod independent de contractul de credit in baza căruia fuseseră încheiate.
În acest context, se apreciază că în mod corect a fost reținută de instanţa de fond aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 2518 Noul cod civil referitoare la termenul de 10 ani de prescripţie în cazul drepturilor reale, în condițiile în care prin art. 706 alin. 1 teza a II-a Noul cod de procedură civilă se prevede că în cazul titlurilor emise în materia drepturilor imobiliare termenul de prescripţie este de 10 ani, iar prin art. 711 Noul cod d procedură civilă se dispune în mod expres că prevederile capitolului referitor la prescripția dreptului de a obţine executarea silită se completează cu dispoziţiile Codului civil privitoare la prescripţia extinctivă.
Astfel, în mod cert termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a contractului de garanţie imobiliară nu este cel de 3 ani, reglementat prin art. 706 alin. 1 teza I Noul cod de procedură civilă, în condiţiile în care nu este vorba despre executarea unui simplu drept de creanţă. De altfel, prin însăși încheierea de încuviinţare a executării silite pronunţate de Judecătoria Adjud la data de 01.01.2017 s-a încuviinţat executarea silită imobiliară a imobilului ipotecat al contestatorilor debitori, în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de garanţie reală imobiliară autentificat la BNP A. sub nr. 454/19.08.2008.
În mod corect, faţă de dispoziţiile art. 711 Noul cod de procedură civilă, s-a reţinut de prima instanţă şi incidenţa în cauză a dispozițiilor art. 2504 Noul cod civil, potrivit cărora prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară, în acest caz creditorul ipotecar putând urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri, dispoziţiile precizate neaplicându-se prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare care, în afara capitalului, un mai pot fi acoperite după împlinirea prescripției din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat.
Prin textul de lege menţionat, referirea leguitorulu la acţiunea ipotecară nu înseamnă instituirea unei obligaţii de a utiliza în toate cazurile această acţiune. Aşa cum s-a arătat, contractul de garanţie reală imobiliară autentificat la BNP A. sub nr. 454/19.08.2008 reprezintă titlu executoriu, astfel că ar fi lipsită de interes promovarea unei acţiuni de drept comun în vederea valorificării garanţiei astfel constituite. În consecinţă, acest titlu executoriu, având un termen de prescripție a executării silite diferit de cel al titlului principal – contractul de credit nr. 01/09/VNB/19.08.2008 – conferă creditorului ipotecar, în cauză, intimatei (în calitate de cesionar) dreptul de a urmări, în limita capitalului (ratelor de credit neachitate şi declarate scadente anticipat) – fără dobânzi şi alte accesorii – bunul ipotecat, fără însă a depăşi valoarea acestui bun.
Se instituie astfel două limite în recuperarea creanţei: să fie vorba doar despre creanţa principală (motiv pentru care se constată că în mod corect, în mod indirect instanța de fond a înlăturat actele de executare silită referitoare la accesoriile capitalului rămas de achitat) şi să fie urmărit doar bunul grevat, fără a se putea depăşi astfel valoarea acestuia.” (Tribunalul Vrancea, Decizia civilă nr. 690/11 octombrie 2018, portal.just.ro)
