Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1279/2016
NCPC: art. 107, NCPC: art. 915
Potrivit reglementării din Cartea a VI-a „Proceduri speciale”, Titlul I, Procedura divorțului, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 915 alin. (1) C. proc. civ. „Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul”.
Textul procedural mai sus evocat stabilește o competență materială în soluționarea acțiunii de divorț, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar, în ceea ce privește competența teritorială, art. 915 alin. (1) din același cod conferă o competență absolută, specială, dispozițiile care o reglementează fiind imperative și de strictă interpretare.
Conferinta probleme controversate si solutii de drept penal
În cauza de față, conform actelor din dosar, la data de 29 mai 2015 reclamanta avea domiciliul în Craiova, jud. Dolj, unde locuia împreună cu minorii. Din certificatul de încadrare a copilului într-un grad de handicap nr. 1494 din 25 august 2016 și din adeverința nr. 4410 din 18 ianuarie 2015 emisă de Inspectoratul Școlar Județean Dolj rezultă că minorii se aflau pe teritoriul României, împreună cu reclamanta, înainte de introducerea acțiunii de față. Prin întâmpinarea depusă la dosarul Judecătoriei Craiova, pârâtul a precizat că are domiciliul în Portugalia, com. Amadora, atașând dovezi în acest sens.
În această situație incidentă în cauză este ipoteza reglementată de art. 915 alin. (1) teza finală C. proc. civ., care are în vedere împrejurarea în care soțul pârât nu are locuința în țară, cum este cazul în speță, și instanțele române sunt competente internațional (părțile sunt cetățeni români, astfel că se aplică prevederile art. 3 lit. b) din Regulamentul nr. 2201/2003), caz în care competența de soluționare a cererii pendinte revine instanței de la domiciliu reclamantei.
Determinarea instanței competente să soluționeze cererea dedusă judecății trebuie făcută prin raportare la data formulării acțiunii, respectiv 29 mai 2015, iar nu ulterior, chiar dacă intervin modificări în ceea ce privește domiciliul părților în cauză, în acest sens fiind și dispozițiile art. 107 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că „instanța rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul”, coroborate cu prevederile art. 915 alin. (1) teza finală C. proc. civ. alin. (2) al art. 107 C. proc. civ. reglementează expres momentul determinării instanței competente, respectiv acela al sesizării instanței, astfel că, în situația de față, sunt nerelevante orice schimbări ulterioare referitoare la domiciliul reclamantei.
Conferinta raspunderea executorului judecatoresc
Așadar, împrejurarea că ulterior datei formulării cererii de chemare în judecată reclamanta a plecat în Spania nu are niciun efect cât privește determinarea instanței competente, din înscrisurile de la dosar rezultând că partea s-a stabilit în această țară începând cu luna ianuarie 2016, cu mult după sesizarea Judecătoriei Craiova. În acest sens, la dosar, se află declarația autentificată sub nr. 151/C din 13 ianuarie 2016 de Ambasada României la Lisabona, din care rezultă că pârâtul este de acord ca minora D. să călătorească în Spania împreună cu reclamanta și să rămână pe teritoriul acestei țări pe perioada ianuarie 2016 – ianuarie 2017, înscris care în cauza de față nu are nicio relevanță juridică în raport de considerentele de mai sus.
În consecință, nu se impune a fi aplicate prevederile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., care stipulează că „Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București”, dat fiind că una dintre părți, respectiv reclamanta, avea locuința în țară la data formulării cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, constatând îndeplinite condițiile stipulate de teza finală a art. 915 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili în favoarea Judecătoriei Craiova competența de soluționare a cauzei.
