Decizia CCR nr. 15/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 264 alin. (1) din Codul civil apare publicată în Monitorul Oficial cu numărul 637 din 31 iulie 2019.
Art. 264 alin. (1) din Codul civil are următorul cuprins:
(1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei.
Dispozițiile menționate au fost criticate pe motiv că ar încălca prevederile în art. 11 din constituție cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 48 privind familia, precum și prevederile art. 12 privind opinia copilului din Convenția cu privire la drepturile copilului.
Analizând dispozițiile legale criticate prin raportare la art. 26 interpretat în conformitate cu art. 20 alin. (1) din Constituție, prin prisma cerintelor art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională constată că ”stabilirea parametrilor interesului superior al copilului ține de o anumită marjă de apreciere a statelor membre la Convenție între care nu există un numitor comun” și că „instanța de la Strasbourg nu interpretează dreptul la respectarea vieții private și de familie (articolul 8 din Convenție) în sensul instituirii obligației de a asigura audierea copilului în instanță în toate situațiile”.
Ca regulă generală, instanțele naționale sunt cele care au competența de a evalua probele administrate, inclusiv mijloacele utilizate pentru constatarea faptelor relevante. Instanțele naționale nu au întotdeauna obligația de a audia copiii în instanță în problema dreptului de vizită al părintelui căruia nu i-au fost încredințați. Această chestiune trebuie apreciată în funcție de circumstanțele specifice ale fiecărui caz, ținându-se seama de vârsta și de maturitatea copilului în cauză. În plus, Curtea de la Strasbourg se asigură deseori, în temeiul articolului 8 din Convenție, că autoritățile au luat măsurile corespunzătoare pentru ca hotărârile adoptate să fie însoțite de garanțiile necesare.”
Curtea Constituțională notează că un copil ”are dreptul, iar nu obligația de a se exprima în fața autorității competente„. Este adevărat că autoritățile competente au obligația de a-l audia. Această obligație a autorităților a fost introdusă pentru că, în conformitate cu obligațiile asumate, statul are obligația pozitivă de a asigura cadrul administrativ și procesual propice exprimării opiniei copilului și o face prin instituirea unui prag de vârstă de la care este obligatorie ascultarea minorului, respectiv 10 ani, și prin faptul că ascultarea acestuia se face în camera de consiliu (în cadrul procedurilor judiciare). De asemenea, ascultarea minorului având sub 10 ani este lăsată la latitudinea autorității competente. Copilul nu riscă nicio sancțiune dacă refuză să răspundă în fața autorităților competente. Așadar, în cauza de față, Curtea reține că refuzul minorului de a-și exprima opinia în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc nu poate fi în niciun fel sancționat, întrucât copilul are, în această privință, dreptul, iar nu obligația de a se exprima în fața judecătorului.”
Curtea concluzionează că nu sunt încălcate prevederile constituționale și convenționale invocate.
