You cannot copy content of this page

Exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti prin dezinteresul unui părinte

Exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti prin dezinteresul unui părinte

Exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti prin dezinteresul unui părinte 850 500 Avocat Alina Szilaghi

Dezinteresul evident al unui părinte şi omiterea furnizării datelor de contactat in caz de urgenta de către părintele la care copilul isi are domiciliul, poate fi considerat un motiv întemeiat pentru ca instanţa de judecata să decidă ca autoritatea părintească să fie exercitata de către un singur părinte.

Autoritatea parinteasca este definita de art. 487 CCiv în sensul că părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesyyală a acestuia, potrivit propriilor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului oricentarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.

De asemenea, art. 488 CCiv determină îndatoririle specifice ale părinţilor, de a creşte copilul, de a coopera cu copilul, de a informa şi lămuri copilul, de a lua măsuri pentru protejarea acestuia şi realizarea drepturilor lui, de a coopera cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesyyale a copilului.

Distinct de toate acestea, în art. 496 al.5 CCiv se stabileşte că părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia.

In speta, tatăl nu a înţeles că autoritatea părintească nu înseamnă doar relaţiile personale, ci este vorba în special despre luarea în comun a deciziilor privitoare la îngrijirea copilului, pentru care tatăl nu a lăsat nicio modalitate de a fi contactat direct.

Astfel, instanţa a fost nevoită să citeze pârâtul la locuinţa părinţilor săi şi să efectueze verificări cu privire la locuinţa acestuia, din adresa xxxxxxx/07.03.2018 a Secţiei de Poliţie Rurală, rezultând că la acea dată pârâtul ar fi fost plecat în Anglia, potrivit declaraţiei mamei sale. Nici prin întâmpinare tatăl nu a furnizat nici un fel de date concrete cu privire la locuinţa sa actuală, indicând un domiciliu procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură.

De asemenea, în dosarul pentru majorarea pensiei de întreţinere tatăl nu a indicat locuinţa sa din Anglia şi a negat obţinerea unor venituri constante din muncă, deşi atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au ajuns la concluzia contrară.

Pentru a se reţine că tatăl a fost preocupat de exercitarea autorităţii părinteşti, ar fi trebuit ca acesta să dovedească nu doar că a căutat minorul, ci că i-a contactat pe cei care îl cresc şi se îngrijesc de el, pentru a-şi arăta sprijinul şi colaborarea.

Este relevant că, deşi hotărârea asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti nu afectează în mod direct modul de desfăşurare a relaţiilor personale dintre părinte şi copil pe viitor, pentru că menţinerea relaţiilor cu tatăl este chiar un drept al copilului, lipsa de preocupare a tatălui pentru desfăşurarea acestor relaţii personale dovedesc într-o mare măsură dezinteresul său şi pentru orice chestiuni privind soarta copilului.

Şi in ipoteza că tatăl ar fi făcut „un pas înapoi” pentru a nu forţa copilul, considerând că acesta este influenţat negativ de mamă şi de rudele acesteia, totuşi aceasta nu explică lipsa totală de implicare şi nici nelăsarea unei modalităţi de a fi contactat şi consultat în ceea ce priveşte educaţia, sănătatea, creşterea afectivă a copilului.

„Retragerea” părintelui din îndatoririle specifice exemplificate de art. 488 CCiv nu poate fi acceptată, chiar dacă minorul şi rudele mamei acestuia l-ar fi respins pe tată.

De asemenea, „pasul înapoi” ar putea părea justificat numai în măsura în care tatăl ar fi acţioat în vreun fel pentru a determina copilul să îşi schimbe atitudinea refractară faţă de el, precum şi prin comunicarea cu persoanele care îngrijesc efectiv minorul, cu instituţia de învăţământ, prin furnizarea de date complete privitoare la starea sa materială şi locativă, prin îndemnarea propriilor rude la comunicare cu familia mamei. Ori, din relatarea copilului reiese ca tatăl nu l-a contactat nici măcar la telefonul pe care el însuşi i-l înmânase.

Dispoziţiile art. 36 al.4 și al.7 din Legea 272/2004 sunt categorice în a stabili care sunt faptele pe care instanta de judecata le consideră motive întemeiate pentru a decide ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte, exemplificând alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, (etc.).

Considerăm, însă, că legea indică faptul că şi lipsa totală de interes, inacţiunea, nepăsarea manifestă, însoţită chiar de evitarea asumării responsabilităţii şi omisiunea intenţionată de furniza date necesare celuilalt părinte pentru a îngriji corespunzător de copil sunt de natură să pună în pericol buna îngrijire a minorului şi siguranţa acestuia.

Această atitudine pasivă menţinută timp de câţiva ani după despărţirea părţilor, cu singura reacţie de opunere la acţiunea de faţă, considerăm că reprezintă un motiv întemeiat pentru ca instanţa că decidă ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de părintele care s-a ocupat, chiar dacă din altă ţară şi prin intermediul propriilor rude, de îndeplinirea îndatoririlor specifice părinţilor.” (Tribunalul Vrancea, Decizia civilă nr. 431 din 20 iunie 2019, portal.just.ro)

Call Us

+4 0746 652 986

E-mail

alina@szilaghi.com

© 2019 All rights reserved.
Call Now Button