You cannot copy content of this page

Constatarea încadrării unor locuri de muncă în grupa I de muncă. Situaţia în care activităţile desfăşurate nu sunt indicate în anexele la Ordinul nr. 50/1990

Constatarea încadrării unor locuri de muncă în grupa I de muncă. Situaţia în care activităţile desfăşurate nu sunt indicate în anexele la Ordinul nr. 50/1990

Constatarea încadrării unor locuri de muncă în grupa I de muncă. Situaţia în care activităţile desfăşurate nu sunt indicate în anexele la Ordinul nr. 50/1990 845 447 Avocat Alina Szilaghi

”Prin Decizia nr. 9/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a stabilit cu caracter obligatoriu că „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969 – 1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă.” (…)

Potrivit pct.3 din Ordinul nr. 50/1990, „beneficiază de încadrarea în grupele I şi II de muncă, potrivit celor menţionate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2. „

Aşadar, textul normativ este lipsit de orice dubiu în sensul că activitatea desfăşurată de reclamanţi şi locurile lor de muncă trebuie să fie dintre cele prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 la Ordin.

Aşadar, nu este suficient ca reclamanţii să fi lucrat în condiţii vătămătoare de natura celor care au determinat încadrarea unor anumite activităţi în grupa I sau II de muncă, ci este necesar ca ei să fi desfăşurat activităţi în locurile de muncă expres prevăzute în Ordinul nr. 50/1990.

Dacă s-ar accepta recunoaşterea încadrării în grupa I sau II de muncă pentru alte activităţi decât cele indicate în Anexa 1 şi Anexa 2 la Ordinul 50/1990, pentru motivul că prezintă condiţii similare cu cele ale locurilor de muncă expres indicate în cuprinsul acestuia, ar însemna să se accepte ca instanţele să completeze un act normativ ceea ce ar constitui o încălcare a principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat.

Aşadar, ceea ce permite pct. 3 din Ordinul 50/1990 este recunoaşterea încadrării în grupa I sau II de muncă pentru angajaţi care au desfăşurat activităţi dintre cele indicate în anexele la Ordin chiar dacă nu au fost nominalizaţi în acest sens în procedura stabilită de pct.6 din acest act normativ, iar nu asimilarea sau echivalarea unor activităţi ce nu sunt prevăzute în actul normativ cu cele care sunt prevăzute în anexele sale, pentru motivul că ar prezenta condiţii de muncă asemănătoare.

Activităţile desfăşurate de reclamanţi nu sunt prevăzute, însă, în anexele la Ordinul nr. 50/1990. De altfel, aceştia nici nu au făcut susţineri în acest sens, în cererea de chemare în judecată arătând doar că au lucrat în concret în condiţii vătămătoare similare celor în care se desfăşoară activităţile indicate în Ordinul nr. 50/1990.

Ca urmare, chiar dacă în raportul de expertiză s-a arătat că reclamanţii au desfăşurat activităţi în condiţii vătămătoare, similare celor în care se desfăşurau activităţile prevăzute în Ordinul nr. 50/1990, întrucât activităţile desfăşurate de aceştia nu sunt prevăzute în acest act normativ, nu poate fi obligat pârâtul la recunoaşterea încadrării activităţii reclamanţilor în grupe superioare de muncă.

Faptul că în trecut, alţi reclamanţi au obţinut recunoaşterea încadrării în grupe superioare de muncă, în sine, nu poate justifica admiterea acţiunii reclamanţilor. Astfel, condiţiile de muncă trebuie analizate în concret de la caz la caz, pentru a verifica dacă pct.3 din Ordinul nr. 50/1990 este aplicabil. Pe de altă parte, reclamanţii au invocat hotărâri pronunţate de instanţa de fond, putând exista soluţii divergente în jurisprudenţă şi urmare a faptului că unele hotărâri pronunţate de prima instanţă nu sunt supuse controlului jurisdicţional în căile de atac fie pentru că acestea nu sunt exercitate sau sunt tardiv exercitate fie din cauza limitelor învestirii instanţei de control judiciar care nu permit analiza în fond a cauzei.

Tocmai Decizia nr. 9/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii dovedeşte existenţa practicii judiciare neunitare.

Pe de altă parte, astfel cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Decizia de inadmisibilitate din 12 februarie 2013, pronunţată în cauza Brîndușa Cimbru și alţi 413 reclamanţi împotriva României (cererea nr. 2665/06), precum şi în cauza Constantin Lucian Tunaru c. României (decizia de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2012), posibilitatea unei practici judiciare neunitare reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curţi de apel, cu autoritate asupra razei lor de competenţă teritorială şi astfel de diferenţe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiaşi instanţe, însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea a mai arătat că, pentru a verifica dacă pronunţarea unor soluţii diferite în cazuri similare, reprezintă sau nu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securităţii raporturilor juridice, instanţa europeană analizează în primul rând dacă a existat la nivel intern o divergenţă „profundă şi persistentă”, dacă dreptul intern prevede un mecanism pentru unificarea acestor practici şi, în ultimul rând, dacă acest mecanism a funcţionat eficient în speţă.

Or, tocmai faptul că practica judiciară invocată este regăsită la nivelul Tribunalului Constanţa, nu rezultă existenţa unor soluţii pe fond la nivelul Curţii de Apel Constanţa şi prin Decizia nr. 9/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost soluţionat un recurs în interesul legii cu privire la această problemă, conduce la concluzia că nu se poate reţine motivul de apel vizând practica judiciară neunitară.” (Curtea de Apel Constanța, Decizia nr. 503/9 noiembrie 2016, portal.just.ro)

Call Us

+4 0746 652 986

E-mail

alina@szilaghi.com

© 2019 All rights reserved.
Call Now Button