Legislația română prevede ca, în anumite situații, bunurile care au fost folosite în comiterea unei infracțiuni să fie confiscate, dar pot apărea situații în care acele bunuri aparțin unor persoane de bună-credință, care nu erau implicate – în niciun fel – în activitatea criminală respectivă.
În cazul unor asemenea situații, prin care confiscarea bunului în cauză le-ar afecta dreptul de proprietate, în 14 ianuarie 2021, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) s-a pronunțat asupra acestei probleme, reținând că bunurile persoanelor de bună-credință nu ar trebui confiscate, când sunt folosite pentru comiterea unei infracțiuni.
În Cauza nr. C-393/19, CJUE a reținut că o reglementare națională „care permite confiscarea unui instrument utilizat pentru săvârșirea unei infracțiuni de contrabandă calificată atunci când acesta aparține unui terț de bună-credință” este contrară dreptului Uniunii Europene.
CJUE s-a bazat pe Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 212/2005, care stabilește anumite condiții de armonizare a legislațiilor statelor din UE, în ceea ce privește confiscarea bunurilor folosite la comiterea unei infracțiuni, dar și pe Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene – în cazul acesta, în ceea ce privește apărarea dreptului de proprietate.
În paragraful 55, CJUE a decis că „Ținând seama de atingerea semnificativă adusă drepturilor persoanelor, pe care o determină confiscarea unui bun, și anume deposedarea definitivă de dreptul de proprietate asupra acestuia, este necesar să se arate că, în ceea ce privește un terț de bună-credință care nu știa și nu putea să știe că bunul său a fost utilizat pentru săvârșirea unei infracțiuni, o asemenea confiscare constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care aduce atingere înseși substanței dreptului de proprietate al acestuia”.
În acest context, raționamentul CJUE nu este relevant doar pentru infracțiuni de contrabandă calificată, ci pentru orice fapte incriminate penal care sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de un an (fiind acoperite de Decizia-cadru citată mai sus).
Când aplică dreptul european, un stat membru trebuie să respecte și Carta Drepturilor Fundamentale ale UE. Astfel, dacă acesta este pus în situația de a aplica legislația penală și de a confisca bunurile folosite pentru comiterea unei fapte penale, dreptul UE devine relevant când discutăm de fapte pedepsite cu închisoarea mai mare de un an. Într-un asemenea caz, dacă bunul folosit la comiterea infracțiunii nu aparține făptuitorului, instigatorului sau unui complice, atunci proprietarul bunului este, cel mai probabil, de bună-credință și nu ar trebui să i se confiște bunul – acest lucru fiind contrar dreptului UE.
De asemenea, CJUE a reținut, tot în aceeași speță, că proprietarul bunului confiscat trebuie să aibă la dispoziție o cale de atac efectivă împotriva măsurii de confiscare, pentru a-și asigura respectarea dreptului (în cazul de față, a dreptului de proprietate).
