(1) In lipsa intelegerii dintre parinti sau daca aceasta este contrara interesului superior al copilului, instanta de tutela stabileste, odata cu pronuntarea divortului, locuinta copilului minor la parintele cu care locuieste in mod statornic.
(2) Daca pana la divort copilul a locuit cu ambii parinti, instanta ii stabileste locuinta la unul dintre ei, tinand seama de interesul sau superior.
(3) In mod exceptional, si numai daca este in interesul superior al copilului, instanta poate stabili locuinta acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimtamantul acestora, ori la o institutie de ocrotire. Acestea exercita supravegherea copilului si indeplinesc toate actele obisnuite privind sanatatea, educatia si invatatura sa.
Sentimentul de stabilitate şi apartenenţă al minorului este un factor important în a decide cu cine să locuiască în continuare, acesta fiind un punct de diferenţiere între părinţi în condiţiile în care nu există o inegalitate între părţi din punctul de vedere al mijloacelor materiale de bază, ambii părinţi oferind condiţii locative corespunzătoare creşterii şi dezvoltării armonioase a acestuia, aspect relevat şi de concluziile anchetelor sociale efectuate în cauză, dar şi de martorii audiaţi atât de prima instanţă cât şi de tribunal.
Aşadar, în speţă au, din punct de vedere decizional, o greutate mai mare circumstanţele legate de compatibilitatea emoţională dintre părinte şi copil, aptitudinile parentale dezvoltate de-a lungul timpului, stabilitatea afectivă pe care apropierea de unul dintre părinţi o creează pentru copil (incluzând aici şi mediul familial dezvoltat în jurul acelui părinte). [Curtea de Apel București, Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Decizia Civilă nr.783/12.05.2014, portal.just.ro]
Textele legale prevăd în mod expres că este obligatorie audierea minorului, nicidecum ca soluţia adoptată să fie, în toate cazurile, în conformitate cu opinia acestuia. Dacă ar fi astfel, în sensul că opinia minorului ar trebui să prevaleze fără excepţie, întreaga desfăşurare a procedurii judiciare, administrarea probatoriilor, ar fi inutilă, rolul instanţei fiind doar de a consemna preferinţa minorului şi de a pronunţa hotărârea în acel sens.
”Prin Sentinţa civilă nr. 7459/22.07.2015, pronunțată de Judecătoria Galați, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul N.D.P., în contradictoriu cu pârâta N.G.L.D., s-au modificat măsurile cu privire la minorul N.A, dispuse prin sentinţa civilă nr. 2303/15.03.2011, pronunţată de Judecătoria Galaţi în dosarul nr. ……, referitoare la instituţia încredinţării minorului, s-a dispus exercitarea în comun a autorităţii părinteşti cu privire la minor, de către ambii părinţi şi s-a stabilit locuinţa minorului la mamă. Instanţa a respins capătul de cerere de stabilire a locuinţei minorului la reclamant şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata pensiei de întreţinere în raport de veniturile realizate, de la data pronunţării şi până la majoratul minorului. (…)
Împotriva acestei hotărâri a fost formulat apel de către reclamant, solicitând ca în rejudecare domiciliul minorului să fie stabilit la tată. (…)
Prin Decizia civilă nr. 513/09.05.2016, instanța de control judiciar a respins apelul ca nefundat.
Instanţa a reţinut că apelul a fost declarat doar împotriva soluţiei pronunţate cu privire la capătul de cerere având ca obiect stabilirea domiciliului minorului N.A, apelantul apreciind că prima instanţă a interpretat în mod netemeinic probatoriul administrat.
Instanţa de apel a reținut că, de la data de 15.03.2011, minorul trebuia să locuiască împreună cu mama sa. Faptul că aceasta a fost de acord ca acesta să petreacă o bună parte din timp împreună cu bunicii paterni şi cu tatăl său nu poate fi folosit împotriva sa în prezenta cerere.
Este adevărat că, potrivit art.14 alin.1 din Legea art.272/2004, copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament, categorie în care se încadrează şi bunicii paterni.
În acest context trebuie înţeleasă atitudinea intimatei-pârâte, care nu a dorit să pună imediat în aplicare hotărârea judecătorească prin care i se dădea dreptul de a locui cu fiul său, ţinându-se cont şi că punerea în executare silită a unei astfel de hotărâri pune delicate probleme în privinţa minorului la care se referă.
Nu poate fi interpretată atitudinea intimatei-pârâte ca o lipsă de interes faţă de situaţia minorului, aşa cum a invocat apelantul în cererea de apel, când a afirmat, mai mult sau mai puţin voalat, că interesul mamei pentru fiul său a crescut după introducerea acţiunii având ca obiect partajul bunurilor comune, mama încercând să-l şantajeze cu punerea în executare a hotărârii de încredinţare pentru a obţine avantaje materiale. Astfel, s-a probat că intimata-pârâtă şi-a exercitat drepturile părinteşti, s-a interesat de minor, de situaţia sa şcolară, a făcut lecţiile cu acesta, a mers cu el în vacanţe şi l-a luat pentru perioade scurte de timp în locuinţa sa, pe când apelantul-reclamant nu şi-a probat susţinerile redate mai sus.
Textele legale prevăd în mod expres că este obligatorie audierea minorului, nicidecum ca soluţia adoptată să fie, în toate cazurile, în conformitate cu opinia acestuia. Dacă ar fi astfel, în sensul că opinia minorului ar trebui să prevaleze fără excepţie, întreaga desfăşurare a procedurii judiciare, administrarea probatoriilor, ar fi inutilă, rolul instanţei fiind doar de a consemna preferinţa minorului şi de a pronunţa hotărârea în acel sens.
Cum minorul locuieşte, după cum chiar el a afirmat la audierea din 27.04.2016, şi la bunici, instanţa a avut în vedere şi că din cuprinsul rapoartelor întocmite de psihologii din cadrul DGASPC Galaţi a rezultat că bunicii paterni sunt implicaţi excesiv în creşterea şi educarea copilului, manifestă o atitudine ostilă faţă de mamă, ceea ce a fost de natură să afecteze şi comportamentul minorului. S-a reţinut cu precădere faptul că minorul are reacţii emoţionale în prezenţa tatălui şi a bunicilor, refuzând să meargă cu mama fără a putea motiva, are un sentiment de dependenţă faţă de bunici şi o percepţie nerealistă a modului de funcţionare a relaţiei cu mama.
Instanţa de apel a apreciat că în mediul familial în care trăieşte minorul este supus unei influenţări negative faţă de mama sa, cu atât mai mult cu cât anterior tensionării relaţiilor acesteia cu familia paternă, petrecea timp cu aceasta, chiar dacă dormea doar ocazional la aceasta, dar mergeau în vacanţe împreună şi nu manifesta ostilitate la adresa sa, după cum se poate observa din planşele foto anexate la dosarul de fond.
Minorul N.A. a depăşit etapa copilăriei, este un tânăr adolescent, emotiv şi sensibil, dar deja conştient că este în centrul unui duel judiciar între părinţii săi, astfel încât este tentat să „exploateze” această situaţie în avantajul său, prin punerea părinţilor în situaţia de a concura pentru a intra în graţiile fiului lor. Această impresie rezultă din conţinutul mesajelor electronice depuse la dosar, din care rezultă ce anume doreşte minorul să i se cumpere sau în care se arată nemulţumit de ce urmează să primească.
În acest moment al dezvoltării personale a minorului, părinţii trebuie să conştientizeze că au nu doar dreptul, dar şi îndatorirea de a-l creşte îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului. Minorul are nevoie de dezvoltare fizică şi psihologică, de educaţie, de sănătate, de securitate, de stabilitate şi de apartenenţă la o familie, de ataşament.
Prima instanţă a analizat criteriile de stabilire a domiciliului minorului în raport de prevederile Legii nr. 272/2004 şi a apreciat în mod justificat că avea posibilitatea de a se orienta în stabilirea locuinţei minorului inclusiv după criteriul părintelui care prezintă garanţii mai mari că va respecta drepturile celuilalt. Astfel, în mod justificat s-a reţinut că minorul trebuie să aibă o relaţie normală cu ambii părinţi, ceea ce presupune depăşirea momentului acestuia de distanţare faţă de mamă, în caz contrar refacerea unei relaţii normale a minorului cu mama va deveni aproape imposibilă, ceea ce în niciun caz nu poate corespunde interesului superior al copilului.
Instanţa de apel nu neagă importanţa menţinerii unui mediu stabil al minorului, inclusiv sub aspectul locuinţei şi a persoanelor implicate în viaţa curentă a copilului, dar apreciază că la acest moment orientarea spre criteriul continuităţii nu corespunde interesului acestuia de a dezvolta o relaţie normală cu ambii părinţii. Părţile implicate trebuie să înţeleagă că măsura stabilirii domiciliului la mamă nu trebuie interpretată ca o sancţiune la adresa tatălui sau minorului, că aceştia au obligaţia de a-şi da concursul la punerea în aplicare cu bună-credinţă a hotărârii judecătoreşti cu atât mai mult cu cât reluarea convieţuirii cu minorul care a locuit un timp la celălalt părinte este probabil să nu realizeze atât de uşor, iar minorul trebuie sprijinit în a se acomoda în noul mediu fără a întrerupe legăturile cu persoanele familiare lui.
Având în vedere că în general criteriile anterior menţionate sunt în favoarea mamei, deoarece aceasta a manifestat o disponibilitate mai mare prin comparaţie cu reclamantul de a-l implica pe tată în deciziile legate de copil şi de a respecta drepturile părinteşti ale acestuia din urmă, precum şi de a permite tatălui menţinerea relaţiilor personale cu minorul, că situaţia locativă şi financiară a mamei pare a fi mai bună decât a tatălui (care nu a făcut dovada că ar mai obţine venituri după ce a intervenit suspendarea contractului său de muncă), că prin motivele de apel reclamantul nu a dovedit elemente de natură a determina schimbarea soluţiei primei instanţe, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică, astfel încât nu se impune reformarea ei, apelul urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 480 alin.1 C.proc.civ.” [Tribunalul Galați, Decizia civilă nr. 513/09.05.2016, portal.just.ro]
Existenţa sindromului alienării părinteşti. ”Deşi a reţinut în mod corect că părţile sunt despărţite în fapt de peste 2 ani, prima instanţă a omis un element esenţial pentru stabilirea locuinţei minorei în vârstă de peste 6 ani la data soluţionării cererii, anume că după despărţirea în fapt cei doi părinţi au convenit, dată fiind şi apropierea locuinţelor lor din aceeaşi localitate, ca minora să locuiască în prima parte a săptămânii cu mama, iar în a doua parte a săptămânii cu tatăl.
Această stare de fapt, ce rezultă din declaraţiile martorilor BM, BAC, SE, EM (audiaţi de prima instanţă) şi BG (audiat în apel), a durat până în luna martie 2014, când pârâtul, deoarece minora s-a îmbolnăvit când era la reclamantă, a luat-o pe fetiţă şi a pus capăt programului stabilit de comun acord cu reclamanta, căreia nu i-a mai permis să o ducă la locuinţa sa şi i-a încălcat dreptul la legături personale cu minora.
Faptul că pârâtul se opune dezvoltării fireşti a relaţiilor dintre reclamantă şi fiica acesteia a fost probat în primă instanţă prin următoarele elemente:
– lipsa din întâmpinare a oricărei referiri la acuza adusă de reclamantă privind împiedicarea legăturilor personale cu minora;
– declaraţiile martorilor B.M., B.A.C.;
– explicaţia minorei, ascultată de prima instanţă în camera de consiliu, potrivit căreia „mama este rea cu mine şi nu mă iubeşte”, ce nu are o justificare faptică, ci denotă un comportament indus.
În apel, această împrejurare rezultă în plus din:
– adeverinţa de la grădiniţă din care rezultă că după luna martie 2014 minora a fost retrasă de la grădiniţă de către tatăl acesteia fără un motiv anume;
– explicaţia minorei, ascultată în camera de consiliu, care arată că nu-i place să vină mama pe la ea, că este rea, că i-a dat cu palma peste fund când avea 5 ani, că nu o iubeşte pe mama pentru ce este rea, ce denotă o influenţă exterioară asupra comportamentului său;
– declaraţia martorului BG;
– raportul privind evaluarea psihologică a minorei întocmit de psihologul clinician specialist PR.
Potrivit concluziilor evaluării psihologice, s-a constatat existenţa sindromului alienării părinteşti, formă de abuz emoţional ce constă în activităţi de denigrare sistematică a unui părinte de către celălalt părinte, cu intenţia înstrăinării copilului faţă de părintele denigrat. S-a arătat că lipsa accesului la relaţia cu mama poate declanşa grave repercusiuni, până la tulburări afective.
Faţă de această stare de fapt, tribunalul apreciază că restabilirea relaţiilor corespunzătoare dintre cei doi părinţi dar în special dezvoltarea armonioasă pe viitor a fetiţei impune stabilirea locuinţei acesteia la acel părinte care este pregătit să acorde celuilalt părinte posibilitatea neîngrădită a dezvoltării relaţiilor personale cu minora, în speţă reclamantei. La această soluţie tribunalul a mai avut în vedere criteriul sexului şi vârstei minorei, precum şi condiţiile materiale şi morale oferite de mediul locativ al reclamantei şi posibilităţile de sprijin din partea familiei extinse (unchi, bunici materni).” [Tribunalul Arad, Decizia civilă nr. 570/2015, portal.just.ro]
Solutia incredintarii fiecarui parinte a unui minor nu poate asigura interesul superior al celor doi frati, in vârsta de 10 ani, respectiv 8 ani, de a creste impreuna. Minorii se afla la vârsta la care isi dezvolta personalitatea si relatiile interumane, astfel ca masura separarii lor este de natura sa ii instraineze si sa afecteze pe termen lung relatiile personale dintre frati. Doctrina si jurisprudenta sunt unanime in a statua ca o astfel de masura trebuie luata doar in mod exceptional, când exista motive intemeiate care sa o justifice.
Cu privire la preferinta minorului pentru tata, respectiv pozitia exprimata raportat la mama (ca este un nimeni pentru el si ca nu o va iubi, indiferent daca va locui cu ea sau cu tatal sau), acestea sunt nefiresti pentru un copil de aceasta vârsta, denotând influente din mediul actual, care nu pot fi considerate benefice pentru o dezvoltare armonioasa a psihicului minorului pe viitor si nu pot fi avute in vedere pentru a justifica reformarea hotarârii atacate. Este evident ca minorul este influentat de persoanele cu care locuieste in prezent si care nu par a fi apte sa realizeze efectul pe termen lung a inocularii unor astfel de sentimente asupra psihicului unui copil influentabil.
Nu sunt firesti preferinta tatalui pentru baiat si dezinteresul fata de fiica sa, nefiind in interesul niciunui copil diferentele de regim intre frati, care pot conduce la deteriorarea relatiilor dintre copii, lucru cu repercusiuni negative greu de evaluat in prezent. [Curtea de Apel Timisoara, Sectia I civila – complet specializat de familie si minori, Decizia civila nr. 831 din 11 iunie 2013, portal.just.ro]
Interesul superior al fraților. În speţă, părţile nu s-au înţeles cu privire la locuinţa minorilor. Prima instanţă a stabilit ca I. să locuiască la tatăl său, iar R., la mamă. Potrivit dispoziţiilor art. 400 Cod civil, stabilirea locuinţei copilului minor trebuie să se facă la unul dintre părinţi, potrivit interesului său superior.
Interesul superior al copilului este în prezenta cauză singurul criteriu după care instanţa trebuie să se călăuzească pentru a decide cu privire la stabilirea locuinţei minorilor, pentru determinarea sa trebuie să se ţină seama de întregul complex de împrejurări menite să asigure copiilor o dezvoltare fizică, morală şi intelectuală armonioasă, interesând nu numai posibilităţile materiale ale părinţilor ci şi vârsta copiilor, comportarea părinţilor înainte de separare, gradul de ataşament şi preocupare pe care l-au manifestat faţă de copii, legăturile afective ce s-au stabilit între părinţi şi copii, precum şi între copil şi alţi membrii ai familiei extinse.
Deşi opiniile şi preferinţele copilului minor trebuie să fie avute în vedere, alături de alte criterii, de instanţă atunci când decide stabilirea locuinţei acestuia, totuşi instanţa trebuie să aibă în vedere şi vârsta şi capacitatea minorului de înţelegere şi totodată măsura în care acestea pot fi verificate în mod rezonabil.
Astfel, potrivit prevederilor art. 2 din Legea nr. 272/2004, orice reglementări adoptate în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului, precum şi orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.
În determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele: nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.
Relaţia dintre cei doi copii este specială, extrem de emoţionantă, plină de iubire reciprocă, astfel cum instanţa a putut constata nemijlocit cu ocazia audierii minorilor. Păstrarea acestei legături extrem de strânse este benefică fraţilor şi corespunde interesului lor superior.
În contextul disoluţiei matrimoniale, echilibrul emoţional al copiilor care s-au bucurat de viaţă de familie alături de părinţii lor este în mod inevitabil afectat, deoarece reperele sociale şi familiale se schimbă; dacă minorul locuieşte doar cu unul dintre părinţi, prezenţa celuilalt părinte nu mai este o constantă, deşi ar fi de dorit acest lucru. În situaţia în care relaţia dintre fraţi este strânsă, ei trebuie să rămână împreună, deoarece astfel pot depăşi mai uşor dificultăţile de adaptare la noua lor viaţă, la absenţa din locuinţă a unuia dintre părinţi.
Fratele este un reper emoţional, un element al trecutului familial împărtăşit cu ambii părinţi; este esenţial ca acest reper să fie păstrat, pentru prezent şi viitor; mai ales în cazul copiilor de vârsta fiilor părţilor, care încă nu înţeleg pe deplin motivele ce au determinat separarea părinţilor, a rămâne împreună asigură o continuitate şi o stabilitate esenţiale.
Evaluând ansamblul probaţiunii administrate, poziţia părţilor, Tribunalul apreciază că locuinţa minorilor trebuie să fie stabilită la tată, în acest moment.
Deşi este o mamă bună şi implicată, intimata nu este angajată la acest moment cu titlu stabil, probabil preconizează (sau va fi nevoită, raportat la depoziţia bunicii materne) să plece din nou în străinătate pentru a munci, iar copiii ar rămâne în grija bunicilor materni. Bunica maternă nu-şi asumă să-l primească şi pe minorul I. pentru a locui cu fratele său (nu o sprijină pe intimată să crească ambii copii), iar o altă variantă actuală, concretă, inclusiv din punct de vedere locativ, care le-ar permite copiilor să fie împreună, mama nu a prezentat şi nici nu a dovedit.
Nu este un argument faptul că minorii sunt lăsaţi să se joace împreună, că locuinţele părinţilor sunt apropiate, câtă vreme copiii nu împărtăşesc toate aspectele ce ţin de o viaţă comună, I. fiind exclus; în timp, o atare situaţie atrage după sine sentimentul de izolare al fratelui care trebuie să plece.
Tatăl este dispus să crească ambii copii, deţine condiţii corespunzătoare, este angajat, doreşte ca în orice împrejurări copiii să rămână împreună, ceea ce demonstrează că le înţelege cel puţin nevoile afective.
La momentul pronunţării prezentei decizii, situaţia de fapt şi de drept se conturează în favoarea tatălui, o schimbare a acesteia legitimând-o însă pe mamă să iniţieze un alt demers în ce priveşte locuinţa copiilor. [Tribunalul Maramureș, Secția I civilă, Decizia nr. 33/A/05.02.2015, portal.just.ro]
Analiza capacității părinților de a răspunde nevoilor copilului. În cadrul analizei capacităţii părinţilor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia trebuie avute în vedere şi vârsta copilului, dar şi a părinţilor, starea acestora de sănătate şi starea materială, precum şi locuinţa actuală. Astfel, instanţa reţine că apelantul are 58 de ani, este şomer şi are probleme medicale, acesta fiind şi motivul pentru care şi-a pierdut serviciul, astfel cum se arată în cuprinsul referatului de anchetă socială efectuat în Germania. De altfel, şi în cuprinsul convorbirilor telefonice intimatul afirmă că nu poate să-l scoată la plimbare pe minor, din cauza problemelor cu piciorul şi că a fost nevoit să-l ducă cu el la doctor. Cu privire la locuinţa pârâtului, în cuprinsul aceluiaşi referatul de anchetă socială efectuat în Germania se menţionează că locuinţa actuală a intimatului nu oferă spaţiu suficient pentru creşterea copilului, având o singură cameră.
În privinţa intimatei reclamante, instanţa de apel reţine că aceasta are 34 de ani, are un serviciu stabil şi o locuinţă formată din trei camere, situată în satul …, situat la circa 20 de kilometri de …. Astfel cum reiese din declaraţiile martorilor şi din convorbirile telefonice, intimata reclamantă este profund ataşată de copil, acesta exprimându-i dorinţa de a fi împreună cu mama sa, în timpul convorbirilor telefonice. Instanţa apreciază că acesta se află la o vârstă (4 ani) la care are nevoie de prezenţa constantă a mamei, iar apelantul nu a făcut dovada faptului că aceasta nu are capacitatea să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului. Dimpotrivă, apelantul, în opinia instanţei, nu oferă garanţii suficiente, pentru a complini lipsa mamei, având în vedere vârsta, starea de sănătate, situaţia profesională şi locativă a acestuia.
Simplul fapt că acesta locuieşte într-o ţară mai dezvoltată nu este de natură să încline balanţa în favoarea lui, având în vedere faptul că şi România este parte a Uniunii Europene, în cadrul căreia există liberă circulaţie a persoanelor şi serviciilor, astfel încât chiar şi locuind în România, minorul ar avea în continuare acces la tratamentul medical din Germania, spre exemplu, în cazul în care s-ar impune acest lucru. Instanţa mai reţine că minorul a beneficiat, până în 2013, când a fost dus de către pârât în Germania, de prezenţa constantă a mamei, de care este de altfel foarte ataşat. [Tribunalul Constanța, Decizia civilă nr. ?/29 ianuarie 2015, portal.just.ro]
„Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti, acestui principiu trebuind a i se subordona şi măsura stabilirii locuinţei minorilor.
În acest scop, prima instanţă a administrat un vast probatoriu, constând în referate de anchetă socială, rapoarte medicale, înscrisuri emanând de la unităţi de învăţământ, precum şi declaraţii de martori, iar în urma unei analize aprofundate a concluzionat în sensul că, deşi ambii părinţi – cu sprijinul propriei lor familii, sunt în măsură a oferi condiţii locative corespunzătoare pentru creşterea şi educarea minorilor, totuşi, în privinţa mamei există o incertitudine sub aspectul domiciliului, în sensul că aceasta locuieşte doar sporadic (în locuinţa tatălui său), perioadele de şedere în comuna H., unde mama sa locuieşte în condiţii improprii, neavând caracterul unor simple vizite de familie.
Împrejurarea că domiciliul recurentei figurează în actul de identitate ca fiind la adresa locuinţei tatălui acesteia ori faptul că între timp perioadele de şedere de aici sunt mai îndelungate, nu este de natură a conduce la pronunţarea unei alte soluţii în cauză, în contextul în care, astfel cum s-a confirmat prin ansamblul probator administrat, aceasta este total dezinteresată de situaţia şcolară a minorei, chiar în faţa instanţei de apel probându-se că minora nu este înscrisă la Grădiniţa.
Or, interesul superior al copilului reclamă nu doar condiţii bune de trai din punct de vedere material, ci şi dreptul la instruire şi educaţie morală, or, din această perspectivă s-a confirmat în cauză că tatăl manifestă un interes deosebit sub aspectul menţionat, nefiind întemeiată susţinerea potrivit căreia, prin preluarea minorului, acesta ar urmări doar încasarea indemnizaţiei de handicap, iar în contextul în care nici recurenta nu este încadrată în muncă, o atare critică nu îşi găseşte justificare.” [Curtea de Apel Târgu Mureș, Decizia nr. 586R/2015, portal.just.ro]
