You cannot copy content of this page

Actele “de mână”: Ce sunt, la ce ne ajută și cum diferă de actele autentice

Actele “de mână”: Ce sunt, la ce ne ajută și cum diferă de actele autentice

Actele “de mână”: Ce sunt, la ce ne ajută și cum diferă de actele autentice 845 447 Avocat Alina Szilaghi

Actele sub semnătură privată, fie că sunt scrise de mână sau redactate la calculator, sunt cele pe care le facem fără să ne complicăm cu anumite formalități, precum autentificarea la notar. Acestea sunt acte care ne permit să închiriem lucruri, să vindem, să dăm cu împrumut bani sau alte bunuri, să punem pe cineva să ne reprezinte interesele ori prin care ne scriem ultimele dorințe. Practic, printr-un act sub semnătură privată putem să punem în scris multe lucruri care să producă în mod valabil efecte juridice. Față de actele autentice, puterea doveditoare a acestor înscrisuri nu este la fel de mare, iar raportat la terți, actul de mână este un fapt, iar nu un act. Legea penală îi sancționează însă și pe cei care falsifică acte oficiale și pe cei care falsifică și folosește un act sub semnătură privată.

Înscrisul sub semnătură privată, așa cum îl definește Codul de procedură civilă, este acela care e doar semnat de părți și care nu e supus niciunei formalități, cu excepția anumitor situații prevăzute de lege. “Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare”, potrivit actului normativ.

Când spunem “acte sub semnătură privată” ne referim nu doar la actele scrise efectiv de mână, ci și la cele redactate pe calculator sau la o mașină de scris și așa mai departe. Așa cum subliniază și textul de lege, e vorba de o scriere, în termeni cât se poate de largi.

Aproape întotdeauna, apelăm la un document mai puțin formal ca să ne folosim de el pentru a dovedi, la nevoie, ceva. Faptul că am dat cu împrumut o sumă de bani, că trebuie să primim banii înapoi la o anumită dată, că am vândut un bun de mică valoare, că ne-am exprimat dorința ca un lucru să se întâmple într-un anume fel, că vrem să renunțăm la ceva și lista poate continua la nesfârșit.

Când vorbim de contracte, Codul civil stabilește: “Înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege”. Dacă legea impune ca un act să fie încheiat într-o anumită formă (spre exemplu, obligatoriu în scris și nu doar verbal sau obligatoriu în formă autentică), atunci e necesar ca el să fie încheiat în acea formă pentru a fi valabil și a putea produce efecte juridice.

“Dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost respectată”, mai stabilește Codul civil. Dar așa cum spuneam, dacă forma aceea anume e cerută de lege, nu ne aflăm în aceeași situație.

Câteva exemple de acte sub semnătură privată

Ca să dăm doar câteva exemple, dintre cele mai frecvente înțelegeri scrise care produc efecte juridice, vom spune că pot fi făcute ca înscrisuri sub semnătură privată și nu au nevoie de autentificare:

  • contractele de închiriere a unei locuințe: Codul civil nu impune condiția ca ele să fie autentificate la notar pentru a fi valabile; practica de la noi arată că, de cele mai multe ori, contractul de închiriere este cel cu care vine firma de imobiliare, care are un format standard și trebuie doar ușor personalizat; el se semnează de către părți (proprietarul și chiriașul), conține datele lor personale și câteva dintre drepturile și obligațiile de “bun-simț” ale unui astfel de contract; deși, în mod normal, când vorbim acte juridice care au de-a face cu imobilele și cu dreptul de proprietate, vorbim de acte autentice obligatoriu, în cazul acestui contract nu e necesară această formalitate;
  • testamentul olograf: testamentul nu trebuie întocmit obligatoriu la notar (adică să fie autentic), el poate să fie și un document scris de mână, numai că pentru a fi valabil, trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna celui care lasă averea; interesant este că, conform Codului civil, dacă o persoană a făcut prima dată un testament la notar, iar ulterior și-a schimbat dorința și a lăsat doar un act de mână (testamentul olograf care să fie făcut așa cum prevede legea), atunci ultima dorință a defunctului e considerată a fi cea din actul de mână, chiar dacă primul testament a fost autentificat la notar;
  • contractele de vânzare de bunuri mobile, deși se poate întâmpla ca pentru anumite categorii de obiecte vândute legea să ceară totuși îndeplinirea unor formalități pentru a le putea vinde; dar dacă vrem să vindem o bicicletă, spre exemplu, e de ajuns un astfel de act de mână;
  • contractele de comodat (altfel spus, “contractele de împrumut de consumație”): dacă ne oferim, spre exemplu, să dăm cuiva o sumă de bani, e preferabil să avem și un înscris la mână, ca să putem pretinde suma de bani înapoi, mai târziu; iar acest act pe care-l facem cu împrumutatul nu trebuie să aibă o formă autentică;
  • contractele de mandat: Codul civil ne indică trei moduri prin care putem mandata pe cineva – printr-un înscris autentic, printr-unul sub semnătură privată sau chiar verbal; problema este că, dacă mandatăm pe cineva să încheie un act în numele nostru și legea prevede pentru acel act o formă obligatorie (autentică, să zicem), atunci și mandatul trebuie să fie tot autentic (în drept asta se cheamă “principiul simetriei formelor”);
  • contractele de arendă: același act normativ prevede ca ele să fie obligatoriu încheiate în formă scrisă, altfel nu sunt valabile (nule absolut); de asemenea, tot Codul civil îl obligă pe cel care a dat în arendă să depună un exemplar al contractului la consiliul local.

Important! Donația trebuie obligatoriu să fie făcută printr-un act autentic, cu excepția situațiilor în care se fac daruri manuale și pentru care Codul nu cere o un act autentic la notar dacă e vorba de bunuri sub 25.000 de lei.

Actul de mână vs. actul autentificat

Spunem că un înscris, dacă nu e autentic, e unul sub semnătură privată. Înscrisul autentic este, potrivit Codului de procedură civilă, întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege.

“În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară”, după cum scrie în Codul civil.

Numeric vorbind, actele acestea de mână, care nu au ștampila și semnătura unei persoane cu autoritate, sunt cele mai multe în practică, pentru că legea nu impune foarte des ca un anumit contract sau act unilateral să fie autentificat pentru a fi valabil. Așadar, majoritatea documentelor cu efecte juridice pe care le întocmim pot să funcționeze foarte bine și fără ca o autoritate să-și pună “amprenta” pe ele, ca să nu mai vorbim de înțelegerile verbale. A face un act între părți, fără a merge la notar, e mult mai la îndemână, fără îndoială.

Și totuși, de ce tindem să formalizăm lucrurile și să dăm fuga la notar pentru a autentifica actele respective, deși legea nu ne obligă? Pentru că vrem să ne asigurăm că au vocația de a proba ce e scris într-însele fără nicio problemă, vrem să le dăm oarecum aparența că sunt intangibile. Diferența între actele autentice și cele sub semnătură privată se face la capitolul “forță probatorie”, despre care vom vorbi în continuare.

În Codul de procedură civilă, la capitolul probelor cu înscrisuri, aflăm ce putere doveditoare are fiecare dintre aceste două tipuri de înscrisuri:

Actul autenticActul sub semnătură privată
  • face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii;
  • declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane.
  • dacă e recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părţi până la proba contrară;
  • dacă conține un contract sinalagmatic (drepturi și obligații strâns legate unele de altele pentru ambele părți, nu doar pentru una), are putere doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare sunt; altfel, va fi luat în considerare cu o forță probatorie mult mai mică.

Așadar, un înscris autentic este, într-adevăr, mult mai puternic ca dovadă decât unul sub semnătură privată. Actul autentic este opozabil tuturor, pe când actul sub semnătură privată poate fi opus de o parte celeilalte părți, dar un terț nu poate să-l folosească drept probă ca pe un act juridic, ci ca pe un fapt juridic.

În fine, ar trebui să nu uităm faptul că, din perspectiva legislației penale, există infracțiune de fals și pentru înscrisurile oficiale și pentru înscrisurile sub semnătură privată. “Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321 (adică de la infracțiunile de fals material în înscrisuri oficiale și de la falsul intelectual), dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă“, potrivit Codului penal.

Call Us

+4 0746 652 986

E-mail

alina@szilaghi.com

© 2019 All rights reserved.
Call Now Button