Printr-o decizie, CEDO s-a pronunțat asupra unei chestiuni sensibile în ceea ce privește posibilitatea de a limita unui părinte contactul cu copilul său, în situația în care părintele suferă de tulburări de personalitate. Curtea a considerat că existența unor tulburări de personalitate, nu sunt suficiente pentru a limita de relații de familie. CEDO nu a urmărit să arate că orice părinte cu tulburări psihice are dreptul să aibă o relație de familie obișnuită cu copilul său, indiferent de situație. De fapt, nici măcar nu a fost asta problema de bază în speță.
În speța reținută, un tată a fost diagnosticat cu o boală psihică și instanțele din România i-au restrâns contactul cu minorul, la întâlniri de două ori pe săptămână (fiecare de câte două ore), în spații publice și doar de față cu mama copilului.
Instanța română și-a întemeiat decizia pe următoarele motive:
- dovezile medicale legate de boala psihică a bărbatului;
- declarațiile mamei, conform căreia aceasta ar fi fost abuzată fizic (deși tatăl susținuse că nu ar fi lovit-o);
- decarațiile altor rude;
- documente de corespondență;
- informațiile rezultate din ascultarea copilului.
Ceea ce s-a reținut de CEDO, este faptul că instanța din România nu a arătat de ce trebuie limitat dreptul părintelui la o relație normală cu copilul său, în condițiile în care nu exista nicio dovadă că și-ar fi lovit fata vreodată sau ar fi pus-o în pericol.
Mai mult decât atât, din probatoriul administrat nu reiese că părintele ar fi fost incapabil să aibă grijă de copil. Acest lucru era cu atât mai relevant cu cât tatăl lua medicamente pentru a-i ameliora starea, lucru ce reieșea și dintr-o scrisoare a unui spital de psihiatrie, conform căreia starea psihică a părintelui era stabilă și nu părea să se înrăutățească.
Astfel, CEDO a considerat ca defectuos modul în care instanța din România a administrat probatoriul și a determinat soluția adoptată. Cea mai mare problemă este faptul că nu a fost demonstrat, în baza faptelor reținute, cum prezintă un pericol concret părintele pentru copil. Nu s-a administrat un probatoriu suplimentar care să identifice această problemă.
Copilul nu s-a plâns cu privire la comportamentul abuziv al tatălui, iar instanțela nu au verificat în mod satisfăcător această problemă, lucru care, iarăși, a demonstrat că există probleme cu felul cum procesul decizional judiciar a decurs.
De asemenea, s-a pus problema, de către Curte, de ce instanțele nu au analizat alte posibilități de aranjare a întâlnirilor între copil și părinte – de exemplu, de față cu autoritățile de protecție a copilului.
În final, s-a mai considerat că tratamentul primit de tată a fost discriminatoriu, fix din cauză că determinant pentru hotărârile judecătorești românești a fost boala psihică a părintelui, fără să fi fost contextualizat acest lucru mai bine, astfel încât situația să fi fost analizată prin referire la toate interesele implicate.
În aceste condiții, CEDO consideră că România a încălcat Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Articolul 8, dreptul la viață privată, și Articolul 14, interzicerea discriminării, prin referire la Articolul 8).
