Odată ce au acceptat moștenirea, așa cum prevede legislația civilă, moștenitorii decedatului devin coproprietari pe un ansamblu de bunuri și/sau bani, pe care trebuie să le partajeze în conformitate cu cota care-i revine fiecăruia prin efectul legii sau al voinței celui decedat. Fie că aleg să-l facă printr-un simplu acord sau că merg în fața instanței de judecată, moștenitorii pot să facă partajul oricând. În cele ce urmează vom prezenta câteva aspecte esențiale privind modul în care moștenitorii devin proprietari exclusivi pe ceea ce au moștenit.
Moștenirea (succesiunea) reprezintă transmiterea averii unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viață, iar tot ceea ce ține de transmiterea bunurilor, de acceptarea/renunțarea la moștenire etc. sunt chestiuni care nu pot fi discutate în termeni concreți decât ulterior momentul morții celui pe care sperăm să-l moștenim. În termeni juridici, acesta este momentul deschiderii moștenirii.
Această precizare este deosebit de importantă, înainte de a începe orice alte discuții, întrucât interdicția din legislația civilă este destul de clară. „Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă (adică înainte de moartea persoanei – n. red.), precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii„, prevede documentul.
Cu alte cuvinte, nu putem să facem promisiuni că, peste ani, la momentul morții celui pe care ar am putea să-l moștenim, vom refuza anumite bunuri sau tot ce ni s-ar cuveni, tot așa cum nu ar trebui să le facem altora promisiuni cu privire la lucrurile pe care le-am putea primi. În cazul moștenirii putem să aplicăm cu mare succes zicala „Socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg”.
Înainte de partaj, trebuie să acceptăm moștenirea
Momentul decesului este, după cum spuneam mai sus, momentul la care se deschide moștenirea. De la acest moment, cel „chemat” să moștenească fie în temeiul legii (moștenire legală), fie în temeiul voinței celui decedat (moștenire testamentară) poate accepta moștenirea sau poate renunța la ea.
Desigur, putem să fim, în privința aceleiași moșteniri, și moștenitor legal, și moștenitor testamentar în același timp, în funcție de dorința defunctului, numai că acceptarea/renunțarea trebuie să se facă pentru fiecare în parte, potrivit Codului civil.
Actul normativ ne indică un termen de un an pentru a spune dacă acceptăm sau nu ceea ce ni se cuvine în temeiul legii să primim ori ceea ce ne-a lăsat defunctul (dreptul de opțiune succesorală). În general, termenul de un an se calculează de la momentul decesului celui pe care-l moștenim, dar sunt anumite situații în care se calculează de la un moment ulterior:
- de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după deschiderea moştenirii (exemplul clasic este al tatălui decedat căruia i se naște, ulterior decesului, un copil);
- de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă moştenirea, afară numai dacă cel care moștenește a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această din urmă dată (aici vorbim, practic, de persoane date dispărute și care, după un anumit termen prevăzut de lege, sunt declarate decedate prin hotărâre judecătorească);
- de la data la care moștenitorul testamentar a cunoscut sau trebuia să cunoască testamentul prin care se prevede dreptul său, dacă acesta este descoperit după deschiderea moştenirii;
- de la data la care moștenitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.
Putem să acceptăm moștenirea în mod expres (printr-un act care nu trebuie să fie neapărat autentic) sau în mod tacit, adică având un anumit comportament care indică, fără prea mare urmă de îndoială, că am fost de acord să primim ceea ce ni se cuvine sau ne-a fost lăsat. Spre exemplu, începem să vindem din bunuri sau să le dăruim altcuiva, renunțăm în favoarea altor moștenitori, începem să renovăm o casă sau să facem investiții în bunul respectiv sau îl închiriem. În orice caz, acceptarea moștenirii înseamnă că am devenit proprietari pe bunurile moștenite.
Când se consideră că am renunțat la moștenire? Atunci când refuzul nostru este expres – un act de renunțare la notar, să spunem – ori atunci când nu ne-am manifestat în niciun fel cu privire la moștenire în decursul acelui an de zile în care puteam să acceptăm – expres ori tacit – moștenirea. În acest sens, Codul prevede: „Este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală, prin acceptarea moştenirii sau renunţarea expresă la moştenire, în termenul de un an”.
În afară de aceste situații, renunțarea la moștenire nu se presupune. Declaraţia de renunţare se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României. Totuși, cel care se răzgândește cu privire la renunțarea sa trebuie să se încadreze în termenul acela de opțiune de un an pentru a putea să-și retragă renunțarea. Desigur, retragerea renunțării nu mai are niciun efect dacă moștenirea a fost deja acceptată de ceilalți cu privire la partea care i-ar fi revenit renunțătorului.
Notă: Odată ce va intra în vigoare Legea falimentului personal, cei care moștenesc calitatea de datornic în procedura de insolvență pe plan de rambursare își vor putea exercita dreptul de opțiune succesorală în termen de trei luni de la data notificării.
Partajul se poate face oricând, dar e preferabil să-l facem cât mai repede
În realitate însă, cei mai mulți moștenitori – în special dacă ne referim la copii, nepoți, frați sau soțul supraviețuitor – acceptă tacit moștenirea, pentru că sunt foarte puțini cei care merg la un notar „să facă succesiunea” cu acte, în termenul acela de un an. Așa se face că, în momentul în care trebuie făcut partajul, notarul ales are de descurcat ițele extrem de complicate are unei moșteniri care trebuia dezbătută acum multă vreme, poate chiar zeci de ani.
Partajul trebuie făcut pentru că, până atunci, moștenitorii se află în ceea ce legea indică drept „stare de indiviziune”, adică un fel de coproprietate: astfel, proprietatea asupra bunurilor celui decedat s-a transmis, însă nimeni nu este proprietar pe ceva anume – un bun, o parte dintr-un bun și așa mai departe. Până la partaj, există doar niște cote ideale ale fiecăruia din bunul respectiv.
„Moştenitorul poate cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există convenţii sau clauze testamentare care prevăd altfel„, prevede Codul. Așadar, putem face partajul oricând.
Partajul se poate face în două moduri: prin simpla învoială a moștenitorilor sau prin hotărâre judecătorească. Dacă sunt toți moștenitorii prezenți și au capacitate deplină de exercițiu (care se dobândește, de principiu, la 18 ani, dar se poate și mai devreme în unele situații particulare), partajul se poate realiza prin bună învoială, în forma în care vor moștenitorii și prin actul care le convine. Însă dacă e vorba și de imobile, atunci el trebuie să fie obligatoriu făcut în formă autentică.
Dacă printre ei se află și minori/persoane puse sub interdiciție/persoane dispărute, atunci partajul prin buna învoială (voluntar) „se va realiza cu respectarea regulilor referitoare la protecţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori privitoare la persoanele dispărute„, conform actului normativ. Asta înseamnă, printre altele, că interesele acestor persoane vor fi reprezentate de reprezentanții lor legali, va fi nevoie de autorizarea instanței de tutelă și, dacă e cazul, de cea a ocrotitorului legal.
Pentru că, în cazul partajului prin buna învoială, vorbim de fapt despre o convenție civilă, actul de partaj va putea fi desființat pentru aceleași cauze ca și contractele, ceea ce unii ar putea spune că este un dezavantaj.
Varianta mai complicată, dar singura posibilitate în anumite cazuri, este cea a partajului în instanță. Avem nevoie de o hotărâre judecătorească de partaj atunci când nu există înțelegere între moștenitori, deci problema unui acord în fața unui notar este complet ieșită din discuție, sau când există moștenitori care pur și simplu nu vor să facă partajul, oricare ar fi motivele lor.
Câteva reguli de împărțire a bunurilor
În materia regulilor generale ale oricărui tip de partaj – fie el succesoral sau de alt fel – Codul civil prevede că acesta se va face în privința bunurilor comune, în principiu, în natură, proporțional cu cota-parte a fiecărui coproprietar. Altfel spus, dacă bunul ce trebuie împărțit între moștenitori este ușor de împărțit în forma sa materială, atunci fiecare va primi acea parte din bun care corespunde cotei la care are dreptul prin lege sau prin voința celui decedat.
Însă dacă e vorba de bunuri indivizibile sau care nu sunt ușor de partajat în forma în care se găsesc, partajul se va face, potrivit Codului, într-unul dintre următoarele moduri:
- atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor moștenitori, la cererea acestora; așadar, unul poate lua întregul bun, în materialitatea sa, dar le va da celorlalți, în schimb, contravaloarea în bani a părților din bun care le-ar fi revenit acestora;
- vânzarea bunului în modul stabilit de moștenitori ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile legii, şi distribuirea preţului către aceștia.
Astfel, în urma partajului, acea stare de indiviziune la care ne-am referit mai sus încetează, iar fiecare dintre moștenitori devine proprietarul exclusiv al bunului sau al sumelor de bani ca echivalent ce i-au fost atribuite, dar numai cu începere de la data stabilită prin actul de partaj (și care nu poate nu poate fi mai devreme de data actului de împărțire voluntară sau de data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti).
„În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară„, se prevede în Cod. De fapt, chiar și dacă nu avem de-a face cu un partaj, pentru că există un singur moștenitor, cu toate că el devine proprietar la momentul acceptării moșteniri asupra imobilului în cauză, dacă el va vrea să dispună de acesta, va trebui să-și înscrie obligatoriu dreptul de proprietate în cartea funciară, după cum indică actul normativ în discuție.
În altă ordine de idei, partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor moștenitori este lovit de nulitate absolută. Cu alte cuvinte, el nu-și poate produce efectele juridice. Un moștenitor care află de partajul făcut în lipsa lui poate să-l conteste oricând cu succes, mai ales dacă i s-a ascuns în mod intenționat această chestiune. Însă partajul este valabil chiar dacă nu cuprinde toate bunurile moștenirii, iar pentru bunurile omise se poate face oricând un partaj suplimentar.
În fine, părinții pot să facă, prin testament, o împărțire a bunurilor (prezente) între copiii lor, atâta timp cât sunt luați în calcul toți copiii și se ține cont de prevederile Codului civil în materia cotelor minime pe care ei trebuie să le primeacă din moștenire. Este ceea ce se cheamă, în Codul civil, partajul de ascendent, și care poate fi făcut și prin donație.
„Partajul de ascendent se poate realiza prin donaţie sau prin testament, cu respectarea formelor, condiţiilor şi regulilor prevăzute de lege pentru aceste acte juridice. Partajul realizat prin donaţie nu poate avea ca obiect decât bunurile prezente. Dacă în partajul de ascendent nu au fost cuprinse toate bunurile moştenirii, bunurile necuprinse se vor partaja conform legii”, se prevede în actul normativ.
