În conformitate cu Noul Cod civil, prescripția este un mecanism prin care, după trecerea unei anumite perioade de timp, cel care deține un drept nu mai poate recurge la forța de constrângere a statului prin intermediul căreia și-ar putea vedea dreptul respectat, iar debitorul obligației corelative să fie ținut să execute obligația.
Bineînțeles, una este dreptul de care o persoană beneficiază și alta este dreptul material la acțiune. Prescripția stinge dreptul material la acțiune, și nu dreptul al cărui respectare se urmărește prin recurgerea la forța de constrângere a statului – introducere unei acțiuni, în vederea unei soluții favorabile, care să poate fi, ulterior, pusă în executare.
De aceea, obligația executată când termenul de prescripție se împlinise nu permite să se ceară restituirea prestației.
Termenul de prescripție pentru datoriile nefiscale
Regula este de trei ani și termenul începe să curgă de la momentul când titularul dreptului a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea dreptului. Acesta termen general de 3 ani se va aplica acolo unde nu este prevăzut un termen expres.
În afară de termenul general de prescripție, în legislația noastră există o serie de termene de prescripție diferite după cum urmează:
- termenul de prescripție de un an, care se aplică în cazuri precum cel al avocaților care acționează împotriva clienților, pentru plata onorariilor și cheltuielilor sau în cazul notarilor, pentru plata sumelor care le sunt datorate pentru actele funcției lor;
- termen de prescripție de doi ani, care se aplică atunci când este vorba de drepturi bazate pe un raport de asigurare sau reasigurare;
- termen de prescripție de zece ani, care se aplică drepturilor reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripție sau în cazul reparării prejudiciului adus mediului înconjurător.
Trebuie să menționăm că există o serie de drepturi la acțiune imprescriptibile, cum ar fi cea în constatarea nulității absolute a unui act juridic sau cea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept.
Întreruperea și suspendarea termenului de prescripție
Conform legislației românești în vigoare, există momente când termenul de prescripție, fie începe să curgă de la început, fie este suspendat.
În primul caz e vorba de întreruperea termenului de prescripție, care implică, de obicei, o anumită acțiune din partea titularului dreptului. În esență, cazurile de întrerupere a termenului de prescripție se referă la:
- un act voluntar de executare sau recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția;
- introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie;
- constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripției, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;
- orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere;
- alte cazuri prevăzute de lege.
În astfel de cazuri, termenul de prescripție, ulterior faptelor menționate anterior, va curge de la zero.
În cazul suspendării, nu mai e vorba de o recurgere a termenului, de la zero, ci de o perioadă în care termenul nu mai curge.
Există mai multe cazuri de suspendare a termenului de prescripție. De exemplu, astfel de cazuri sunt aplicabile între soți, cât timp durează căsătoria și nu sunt separați în fapt sau în cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziție legală contrară.
Când trebuie invocată prescripția dreptului la acțiune?
Cel căruia îi este opus un drept (cerându-i-se executarea unui obligații) nu beneficiază, automat, de efectul prescripției. Mai exact, dacă titularul unui drept introduce o acțiune împotriva debitorului obligației corelative, cel din urmă este singurul care poate invoca prescripția dreptului, pentru a beneficia de efectele acesteia.
De asemenea, prescripția trebuie să fie opusă în prima instanță, prin întâmpinare. În lipsa invocării prescripției prin întâmpinare, limita până la care poate fi opusă prescripția este primul termen de judecată.
Totuși, acest lucru nu este absolut clar, întrucât textul de lege, astfel cum este redactat, este susceptibil de mai multe interpretări: prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.
