De unde vin toate relele din lume? Un răspuns la modă ar fi: de la bănci. De la politicieni. „De la judecători”, vor spune acuzații și, uneori, avocații lor. „De la arabi!”, or să strige French Fries, adică, occidentalii. Și invers. De la evrei. De la gay. OK, ați înțeles ideea.
Tolstoi ne învață altceva. E în fapt o parabolă hindusă pe care celebrul scriitor rus a imitat-o. N-a putut s-o adapteze, pentru că nu era nevoie: e o pildă care va rezista tuturor epocilor și sistemelor de justiție din istorie.
Un pustnic trăia în pădure, iar animalele nu se temeau de el. El și animalele discutau și se înțelegeau reciproc.
Odată, pustnicul s-a așezat sub un copac, și un Corb, un Porumbel, un Cerb și un Șarpe s-au adunat în același loc, pentru a-și petrece noaptea. Animalele au început să discute de ce există rău în lume.
Corbul a spus:
„Toate relele din lume vin din cauza foamei. Când mănânc, mă așez pe o creangă și croncăn puțin, iar totul este bine și îmi dă plăcere; dar lăsați-mă vreo zi sau două fără mâncare, și totul devine șters, iar nimic pe lume nu mai prezintă interes pentru mine. Și ceva mă stârnește, și zbor din loc în loc, și nu am stare. Când pun ochii pe vreo bucată de carne, mă face să mă simt și mai rău, și mă năpustesc asupra ei fără să mai gândesc. Uneori se aruncă după mine cu bețe și cu pietre, iar lupii și câinii vor să mă înhațe, dar nu renunț. O, câți frați ai mei au pierit din cauza foamei! Toate relele din lume vin din cauza foamei.”
Porumbelul a spus:
„După mine, toate relele nu vin din cauza foamei, ci din cauza iubirii. Dacă am trăi singuri, n-ar fi atât de mare problema. Un cap nu este sărac, și dacă este, este doar unul. Dar aici trăim în perechi. Și ajungi să îți placă perechea ta atât de mult, că nu mai ai odihnă: te gândești la ea tot timpul, întrebându-te dacă a mâncat îndeajuns și dacă îi este cald. Iar când perechea ta zboară de lângă tine, te simți pierdut complet, și te gândești că poate un vultur a răpit-o, sau că oamenii au prins-o; și pleci în căutarea ei, și zbori spre ruina ta – fie în ghearele vulturului, fie într-o cursă.
Iar când perechea ta este pierdută, nimic nu-ți mai oferă bucurie. Nu mănânci, nu bei, ci tot timpul o cauți și plângi. O, câți dintre noi pier astfel! Toate relele din lume vin, nu din cauza foamei, ci a iubirii.”
Șarpele a spus:
„Nu, răul din lume nu se datorează foamei, nici iubirii, ci furiei. Dacă am trăi în pace, fără să ne înfuriem, totul ar fi frumos pentru noi. Dar, așa cum stau lucrurile, de fiecare dată când un lucru nu merge exact cum ne-am propus, ne înfuriem, și nimic nu ne mai satisface. Nu ne mai gândim decât cum să ne răzbunăm pe cineva. Apoi ne uităm pe noi înșine, și doar sâsâim, alunecăm, și încercăm să găsim pe cineva pe care să-l mușcăm. Și nu cruțăm un suflet – ne mușcăm chiar și mama și tatăl. Parcă ne-am mânca pe noi înșine. Și ducem furia asta până dispărem. Toate relele din lume vin din furie.”
Cerbul a spus:
„Nu, nu din furie, nici din dragoste, nici din foamete nu provin toate relele din lume, ci din teroare. Dacă s-ar putea să nu ne mai fie frică, totul ar fi bine. Avem picioare sprintene și putere mare: contra unui animal mic ne apărăm cu coarnele noastre, iar de unul mare fugim. Dar cum să nu mă înfricoșez? Atunci când o creangă scârțâie în pădure, sau o frunză foșnește, sunt tot paralizat de frică, iar inima mea bate ca și când ar vrea să iasă afară, și fug cât de repede pot. Sau dacă un iepure aleargă pe alături, sau o pasăre bate din aripi, sau o rămurică se rupe, atunci crezi că e un animal de pradă, și alergi chiar în calea lui. Sau fugi de un câine și ajungi direct în mâinile omului. Adesea te înspăimântezi și fugi, fără să știi unde, și în viteză cazi într-o râpă, și ești omorât. Nu avem odihnă. Toate relele din lume provin din teroare.”
Apoi Pustnicul a spus:
„Nu din foame, nu din iubire, nu din furie, nu din teroare vin toate suferințele noastre. Ci din corpurile noastre vin toate relele din lume. Din ele vin și foamea, și iubirea, și furia, și teroarea.
