În hotărârea din 10 ianuarie 2017 în cauza Babiarz împotriva Poloniei (cererea nr. 1955/10), Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu 5 voturi la 2, a hotărât că nu au fost încălcate art. 8 și 12 din Convenție.
Cauza privește refuzul autorităților poloneze de a-i acorda reclamantului divorțul.
Situația de fapt
Dl Babiarz s-a căsătorit cu R. în 1997. În toamna anului 2004, s-a cunoscut cu partenera sa actuală. În ianuarie 2005, s-a mutat din apartamentul pe care îl împărțea cu R. și a început să locuiască cu partenera sa actuală, care a dat naștere unei fetițe în octombrie 2005.
La 25 septembrie 2006, dl Babiarz a depus o cerere pentru un divorț fără culpă. R. nu a fost de acord cu divorțul, a declarat că îl iubea pe reclamant și a solicitat instanței să respingă cererea de divorț.
Dl Babiarz a solicitat atunci divorțul din culpă. De-a lungul procedurii, R. și-a menținut refuzul de a divorța. O serie de audieri a avut loc, fiind audiați 13 martori, inclusiv familia si colegii. La data de 17 februarie 2009, Tribunalul Regional din Lublin a refuzat să acorde divorțul reclamantului. Instanța a considerat că el este singurul responsabil pentru destrămarea căsătoriei, din cauza infidelității sale. Instanța a subliniat că, în conformitate cu legislația în materie, divorțul nu poate fi acordat în cazul în care a fost solicitat de partea vinovată de eșecul mariajului, iar celălalt soț refuză să-și dea consimțământul. În continuare, instanța a remarcat faptul că nu a existat nici un indiciu că R. a acționat din ură sau răzbunare prin refuzul consimțământului la divorț, ea exprimându-și în repetate rânduri dorința de a se împaca cu reclamantul.
Reclamantul a atacat hotărârea, fără succes însă.
Invocând articolul 8 (dreptul la respectarea private și de familie) și articolul 12 (dreptul de a se căsători) din Convenția europeană a drepturilor omului, reclamantul susține că, prin refuzul de a-i acorda divorțul, instanțele l-au împiedicat să se căsătorească cu partenera sa.
Aprecierea CEDO
Curtea reiterează că a statuat deja că nici articolul 12, nici 8 din Convenţie nu garantează dreptul la divorţ.
Curtea notează că legea poloneză prevede norme de fond și de procedură detaliate pentru acordarea divorțului. În speță, instanțele au examinat faptele în detaliu și în contextul dreptului intern. Pe parcursul procedurii de divorț a fost adunat dovezi cuprinzătoare. Reclamantul a avut posibilitatea de a-și prezenta poziția sa în fața instanței și a pus întrebări martorilor. Soluția primei instanțe a fost supusă unei examinări de către instanța de apel. Motivarea acestei hotărâri conținea o explicație detaliată a intereselor care au fost luate în considerare, modul în care au fost evaluate probele și motivele pentru decizia de a respinge cererea reclamantului de divorț.
Curtea este conștientă de faptul că reclamantul are o fiică cu noua sa parteneră, că este într-o relație stabilă și că instanțele naționale au recunoscut eșecul complet și iremediabil al căsătoriei sale. Acest lucru, cu toate acestea, nu se abate de la ceea ce este menționat mai sus. A considera altfel ar însemna că o cerere de divorț a unei persoane care pur și simplu se decide să-și părăsească soțul și să aibă copii cu altcineva ar trebui să fie admisă indiferent de normele de procedură și de fond prevăzute în dreptul intern.
În timp ce în conformitate cu articolul 8, familiile de facto și relațiile sunt protejate, o astfel de protecție nu înseamnă că o recunoașterea legală specială trebuie acordată acestora. Nu s-a susținut, că eșecul de a obține divorțul și ficțiunea juridică a căsătoriei sale continue l-au împiedicat pe reclamant să recunoască paternitatea în ceea ce privește copilul pe care îl are cu noua parteneră.
Curtea notează în continuare că nu s-a argumentat că, în dreptul polonez refuzul de a acorda divorțul creează res iudicata, împiedicând astfel reclamantul să depună o nouă cerere de divorț la instanțele de judecată într-un stadiu ulterior, dacă și când circumstanțele se schimbă.
În opinia Curții, dacă dispozițiile Convenției nu pot fi interpretate ca garantând o posibilitate de obținere a divorțului, acestea nu pot, a fortiori, să fie interpretate ca garantând un rezultat favorabil în cadrul unei proceduri de divorț.
Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea consideră că nu a existat nici o încălcare a dreptului reclamantului de a se căsători și că, în împrejurările din prezenta cauză obligațiile pozitive care decurg din articolul 8 din Convenție nu impun autorităților poloneze obligația de a admite cererea reclamantului de divorț.
Rezultă că nu a existat nici o încălcare a articolului 8 sau 12 din Convenție, presupunând că această ultimă dispoziție ar fi aplicabilă.
Judecătorul Sajo, în opinia sa separată, consideră că acest caz prezintă în primul rând o încălcare a articolului 8 și că refuzul de a acorda divorțul, fiind o condiție prealabilă pentru recăsătorire, încalcă în mod inevitabil, dreptul reclamantului de a se căsători în temeiul articolului 12.
Judecătorul Pinto de Albuquerque, în opinia sa separată, consideră că articolul 8 din Convenție protejează de viața de familie de facto, care nu se bazează pe căsătorie. Acesta consideră că: opinia majoritară a avut o abordare dezechilibrată, unilaterală în acest caz, luând în considerare exclusiv drepturile soției R. și fără a ține cont în întregime de dreptul reclamantului și al partenerei acestuia de a se căsători și a întemeia o familie și dreptul de a trăi într-o familie legal recunoscută. Prin urmare, nu a fost realizat un echilibru adecvat între interesele în cauză și nu a existat, prin urmare, un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul legitim urmărit.
Articolul 12 al Convenției nu protejează dreptul de a pune capăt unei căsătorii la cerere. În cazul în care legislația națională permite divorțul, articolul 12 garantează persoanelor divorțate dreptul de a se recăsători. Interdicția privind divorțul poate fi o restricție admisibilă în dreptul de a se recăsători în cazul în care este formulată în termeni clari și aplicată într-un mod proporțional. Nu este cazul în speță. În Polonia, legea prevede dreptul la divorț, dar cerințele legale sunt atât de vagi încât transformă dreptul persoanei de a se recăsători într-o ficțiune juridică. De fapt, însăși esența dreptului reclamantului de a se recăsători a fost afectată, din cauza unei interpretări restrictive și a aplicării stricte a legii. Lunga agonie a căsătoriei reclamantului este un exemplu elocvent al costurilor umane ale acestei ficțiuni juridice atât pentru soți, cât și pentru terțe persoane afectate.
