Introducerea clauzei de conciliere în contractul individual de muncă îi obligă pe angajator și pe angajat să recurgă la conciliere, înainte de a se adresa instanței.
Legea nr. 213/2020 a introdus posibilitatea de a recurge la conciliere, pentru soluționarea conflictelor individuale de muncă. Concilierea reprezintă o modalitate alternativă și opțională de soluționare a disputelor, prin implicarea unui consultant extern în procedura soluționării conflictului. În esență, pentru a recurge la conciliere, părțile la un contract individual de muncă trebuie să insereze o clauză de conciliere în contract.
Având în vedere că nu există clarificări exprese în noile prevederi, apreciem că nu se poate exclude ca, odată agreat asupra concilierii, în situația în care oricare din părți se adresează direct instanței, instanța să aprecieze că, înainte de a formula o acțiune legală, reclamantul ar fi trebuit să încerce soluționarea conflictului în cadrul concilierii, ca o procedură prealabilă.
De asemenea, Codul muncii instituie obligația concilierii, atunci când aceasta există în contractul individual de muncă, înainte de introducerea unei acțiuni în instanță. Astfel, Codul muncii prevede că: „În cazul în care părțile au încheiat numai o înțelegere parțială, precum și în cazurile prevăzute la alin. (9) lit. b) și c), orice parte se poate adresa instanței competente” (art. 231^1(10), din Codul muncii).
Așadar, dacă, de exemplu, părțile nu au încheiat o înțelegere parțială, ci una completă, iar una din ele a introdus acțiune în justiție, fără să fi trimis o invitație de prezentare la conciliere, s-ar putea ca o instanță să considere că este obligatorie concilierea, în prealabil.
Chiar și în situații în care părțile aleg să recurgă la o modalitate alternativă de soluționare a disputelor, legiuitorul a considerat oportun să prevadă expres situațiile în care un asemenea acord le obligă să recurgă la modalitatea alternativă de soluționare a disputelor, înainte de a se îndrepta către instanță.
Astfel, Codul de procedură civilă prevede, în cazul unei convenții arbitrale, că încheierea acesteia „exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești”. Arbitrajul reprezintă o formă alternativă de soluționare a disputelor, între părți aflate pe poziții egale, ca regulă. Dacă pentru asemenea situații legiuitorul a considerat necesar să prevadă expres competența exclusivă, acest lucru ar fi fost cu atât mai important în cazul relațiilor de muncă, unde importanța jurisdicției muncii, în sarcina instanțelor judecătorești, ar reprezenta una din chestiunile esențiale ale legislației muncii.
