Acțiunea pauliană reprezintă o instituție juridică impunătoare a sistemului de drept de origine romano-germanică și conține în esența sa un mecanism pur și simplu impecabil, motiv pentru care reflectează și în prezent o instituție cu o folosință practică distinsă.
Ținem să definim acțiunea pauliană ca fiind: mijlocul legal ce se găsește la dispoziția creditorului, de a ataca și de a obține reparare prejudiciului cauzat, drept consecință a violării dreptului său de creanță, prin intermediul actului fraudulos încheiat de către debitorul său cu terțul cocontractant, prin tolerare, sau numai în vederea îmbogățirii ultimului.
Subliniem, deci, că un instrument juridic prevăzut de lege pentru protecția intereselor creditorului împotriva fraudei debitorului, îl constituie acțiunea pauliană, pus la dispoziția primului și care derivă indubitabil ori se sprijină exclusiv pe dreptul de gaj general și asemenea pe necesitatea în care se află orice debitor de a nu viola cu bună-știință legea contractului său.
Luând în considerare că în dreptul Republicii Moldova nu avem instituit un regim special al acțiunii pauliene de drept comun, iar acțiunea pauliană se fundamentează pe nulitatea actului fraudulos pe motiv de cauză ilicită, deducem concluzia că acțiunea pauliană poate fi invocată de orice persoană interesată (art. 217 din Codul civil).
Reieșind din esența și natura acțiunii pauliene, considerăm întrebuințarea nulității absolute făcută într-o manieră abuzivă și impardonabilă, cu toate acestea vom vedea că, totuși, în practică, din cauza omiterii stipulării exprese în legislație a mecanismului de funcționare a acțiunii pauliene, în momentul parvenirii acțiunilor de tipul dat, instanțele recurg fără nicio ezitare la declararea actului nul de drept. Admitem că soluția conferită pe seama acțiunii pauliene de instanțele naționale dintr-un punct de vedere este corectă pentru că de alte modalități de soluționare a litigiilor acestea nu dispun actualmente, dar sub alt aspect, pe care îl susținem incontestabil rezidă în faptul că asemenea penetrare a nulității absolute în acțiunea pauliană o denaturează pe deplin.
În această ordine de idei, creionăm următorul exemplu de școală, ca să fie mai clar cum ar trebui de fapt să funcționeze mecanismul paulian: A — vânzător, și B — cumpărător, au încheiat un contract de vânzare-cumpărare. Obiectul contractului este un imobil — pe care A i l-a vândut lui B, de comun acord la un preț vil, pentru a-i frauda interesele lui C — care este un creditor a lui A. Ulterior, C intentează acțiune pauliană împotriva lui B pentru a-și satisface creanța (memorizăm că efectele acțiunii pauliene se produc numai între creditor și terțul cocontractant). B are posibilitatea fie de a păstra bunul, oferindu-i lui C suma de bani necesară satisfacerii creanței, fie bunul va fi urmărit de C ca și cum acesta nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul lui A, cu toate că bunul de iure se găsește în patrimoniul lui B. În ipoteza în care suma de bani este oferită lui C (aceasta poate acoperi întreaga creanță a creditorului sau o parte din ea), criteriul după care se va stabili cuantumul său va fi valoarea prejudiciului efectiv și real suferit prin actul dintre A și B.
Importantă apare întrebarea cine este în drept de a formula acțiunea pauliană? Asupra căreia în doctrină au fost ridicate numeroase controverse.
Opinăm că poate intenta acțiune pauliană orice creditor — fără distincție — ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus — aceasta este concluzia indubitabilă la care ajungem, reieșind din prevederile: art. 1.562 Noul Cod civil român: ,,Dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate (…)’’; art. 1631 Codul civil Québec: ,,Le créancier, s’il en subit un préjudice, peut faire déclarer inopposable (…)’’ — ,,Creditorul, dacă a suferit un prejudiciu, poate face a se declara inopozabile (…); art. 2901 Codul civil italian: ,,Il creditore (…) può domandare che siano dichiarati inefficaci nei suoi confronti gli atti di disposizione del patrimonio con i quali il debitore rechi pregiudizio alle sue ragioni (…) ’’ — ,,Creditorul (…) poate solicita ca să fie declarate ineficiente împotriva lui actele de dispoziție privind patrimoniul prin care debitorul l-ar putea prejudicia (…) ’’; art. 1167 Codul civil francez: ,,Ils peuvent aussi, en leur nom personnel, attaquer les actes faits par leur débiteur en fraude de leurs droits ’’ — ,,Ei ( creditorii, n.a. ) pot asemenea, în numele lor personal, să atace actele făcute de debitor în prejudiciul/frauda drepturilor lor’’ ; și art. 601/1 Proiectul preliminar al Grupului de lucru de modificare a Codului civil al Republicii Moldova: ,,Creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în dauna creditorului (…)’’.
O problemă care trezește un interes deosebit, supusă criticii per ansamblu de doctrina franceză, belgiană, românească, dar și cea autohtonă, constă în ideea dacă acțiunea pauliană poate fi considerată o măsură conservatorie sau o măsură de executare?
Pe de o parte, literatura românească relatează că acțiunea pauliană este o măsură de executare și că în prezent aceasta este teza brută, neșlefuită, aflându-se într-o stare primară. Se afirmă ferm că acțiunea pauliană nu este o măsură conservatorie, deoarece nu se regăsește amintită în dispozițiile art. 1.558 ale Noului Cod civil român, articol având ca și titlu marginal chiar ,,Măsurile conservatorii’’.
Iar, pe de altă parte, sprijină în mod unitar ideea apartenenței acțiunii pauliene drept o măsură conservatorie doctrina franceză, belgiană și cea autohtonă. În acest sens, doctrinarul Cazac Octavian precizează că acțiunea pauliană este una conservatorie, fiindcă scopul este readucerea bunului în patrimoniul debitorului fraudulos, iar executarea silită este o procedură ulterioară și separată. Explicația constă în faptul că, drept consecință a nereglementarii acțiunii pauliene în legislația Republicii Moldova, într-adevar acțiunea pare a fi conservatorie și, conform practicii, bunul este restituit debitorului. Per contrario, dacă ar fi reglementată expres, nu am putea invoca aceasta, pentru că bunul rămâne la terțul dobânditor.
Curioasă ne pare și chestiunea privind termenul de exercitare a acțiunii pauliene. Pe acest aspect, autorul francez L. Larombiére susține că acțiunea pauliană în dreptul roman, ca majoritate a acțiunilor introduse de pretor, trebuia să fie exercitată într-un termen de un an util.
În continuare, sub egida Codului Cuza de la 1864, durata acțiunii pauliene era de 30 de ani din ziua în care a fost făcut actul fraudulos, iar deja prin Decretul nr. 167/1958 (publicat în Monitorul Oficial nr. 19 din 21 aprilie 1958) termenul de exercitare era de 3 ani (ca termen de prescripție generală).
Totodată, sub aspect comparativ urmează a ne apleca asupra următoarelor prevederi: art. 1.564 NCC care rețin: ,,Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat ’’; art. 1635 Codul civil Québec: ,,L’action doit, à peine de déchéance, être intentée avant l’expiration d’un délai d’un an (…)’’ — ,,Acțiunea trebuie, sub pedeapsa decăderii, să fie intentată înaintea expirării unui termen de un an (…)’’, și art. 601/3 Proiectul preliminar al Grupului de lucru de modificare a Codului civil al Republicii Moldova: alin. (3) ,, Acţiunea revocatorie se prescrie extinctiv în termen de 1 an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască dauna ce rezultă din actul juridic.’’
Doctrina română constată irațional și injust de a priva creditorul de dreptul de a exercita acțiunea în inopozabilitate atunci când s-a scurs mai mult de un an de la cunoașterea actului prejudiciabil, fără a se ține cont de cunoașterea dobândită asupra fraudei.
Se susține în final că cerința fraudei este esențială succesului acțiunii pauliene, iar rezonabil fiind începerea termenului pentru extincția dreptului atunci când creditorul devine conștient de fraudă. Totuși, creditorul nu poate fi neglijent, astfel termenul va începe a curge de îndată ce creditorul este conștient de o potențială manevră frauduloasă.
Revenind la starea în care se află acțiunea pauliană în sistemul de drept național, ni se pare șocantă acordarea termenului imprescriptibil acesteia, menționând în acest sens art. 217 din Codul civil alin. (3) ce reține: ,,Acțiunea în constatare a nulității absolute este imprescriptibilă’’. Conchidem că plasarea acțiunii pauliene într-o sferă nemarginalizată, fără careva limite sub aspectul intentării, conduce spre deformarea esenței sale, prin urmare instituirea bazei legale pare a fi arzătoare.
Ca rezultat al aprecierii problemelor de ordin teoretic și practic cu care se confruntă specialiștii pe marginea acțiunii pauliene, legiuitorul are obligația de a le pune la dispoziție o serie de construcții juridice apte să le soluționeze dificultățile întâlnite în momentul formulării unei acțiuni de acest gen în instantele judecătorești.
Astfel, cu titlu de propunere de lege ferenda, susținem includerea în Codul civil al Republicii Moldova a unor stipulații exprese privind acțiunea pauliană, luând în considerare practica judiciară existentă autohtonă, precum și cea străină, pentru a nu permite denaturarea completă a acestei acțiuni prin utilizarea unor construcții juridice inadecvate.
Vezi cu titlu de exemplu: Decizia Colegiului civil și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție din 19 august 2015 (dosarul nr. 2ra-1646/15); Decizia Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție din 09 iulie 2014 (dosarul nr. 2ra-1810/14)
