CONSIDERAȚII PRELIMINARE
Prin Legea nr. 17 din 21.03.2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 196 din 21 martie 2017 – cu intrare în vigoare la data de 24 martie 2017 – a fost aprobată cu modificări şi completări O.U.G. nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe.
Istoric privind lucrurile, urmare a Deciziei nr. 895/17 decembrie 2015 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 666 C. pr. civ., care privea, în esență, încuviințarea executării silite de către executorul judecătoresc, prin O.U.G. nr. 1/2016, legiuitorul a adus modificări Codului de procedură civilă, ca o expresie a obligaţiei de a pune în acord întreaga procedură de încuviinţare a executării silite cu dispoziţiile Constituţiei constatate a fi fost încălcate şi, implicit, cu decizia Curţii Constituţionale, ale cărei considerente şi dispozitiv sunt general obligatorii.
În Expunerea de motive a prezentei Legi de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016 s-a reţinut că, în considerarea funcţiei procesuale a încuviinţării executării silite şi a implicaţiilor sale asupra executării silite în ansamblul său, constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 666 C. pr. civ. face necesară nu doar punerea de acord a acestei norme cu dispoziţiile Legii fundamentale, ci şi operarea modificărilor şi corelaţiilor necesare cu alte reglementări conexe cuprinse în noul Cod de procedură civilă şi în alte acte normative.
S-a mai arătat că soluţia jurisprudenţială amintită impune o intervenţie legislativă imediată, având în vedere că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, republicată, de la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale vor fi suspendate de drept, urmând a-şi înceta efectele la 45 de zile de la publicare, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, lipsa unor norme specifice privind competenţa şi procedura de încuviinţare a executării silite de către instanţele judecătoreşti, care să însoţească efectele prevăzute în considerentele şi dispozitivul deciziei menţionate ar fi fost de natură să accentueze vidul legislativ generat de constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 666 C. pr. civ., cu consecinţa apariţiei unei practici judiciare neunitare în materie.
Ca atare, adoptarea O.U.G. nr. 1/2016 a fost pe deplin justificată, în conţinutul său actul normativ aducând o schimbare conceptuală de esenţă în privinţa formalităţilor premergătoare începerii executării silite, în sensul atribuirii în competenţa instanţelor judecătoreşti a soluţionării cererilor de încuviinţare a executării silite. Totodată, s-a eliminat formalitatea învestirii cu formulă executorie, ca procedură de sine-stătătoare, formula executorie urmând a fi cuprinsă în partea finală a încheierii de încuviinţare a executării silite pronunţată de instanţa judecătorească. De asemenea, a fost ajustat în mod corespunzător, aşa cum era şi firesc, regimul juridic al încheierii de încuviinţare a executării silite prin prisma căilor de atac puse la dispoziţie părţilor.
În esenţă, modificările operate prin O.U.G. nr. 1/2016 au readus în ansamblul normativ al Codului de procedură civilă formalităţile premergătoare declanşării propriu-zise a executării silite în forma sistemului consacrat de legiuitor la momentul intrării în vigoare a Codului, astfel cum fusese acesta deja amendat prin Legea de punere în aplicare nr. 76/2012 şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014.
Prezentul studiu îşi propune să aducă în atenţie, într-o abordare uneori critică, o atentă analiză, nu doar literală, cât mai ales istorico-teleologică, a principalelor elemente de noutate pe care Legea nr. 17/2017 le introduce în Codul de procedură civilă şi o prezentare comparativă faţă de reglementarea anterioară, constatându-se că acest act normativ cuprinde şi modificări ori completări ale unor norme de procedură care excedează unei simple legi de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului.
Esenţial de relevat este faptul că aceste modificări ridică chestiunea aplicării legii de procedură civilă în timp, în sensul că, raportat la prevederile art. 24-25 C. pr. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. Sub acest aspect, este de evidenţiat în primul rând faptul că, în materia executării silite, pot fi identificate de la momentul intrării în vigoare a Codului de procedură civilă mai multe modificări succesive, cu consecinţa incidenţei în activitatea practică a tot atâtor forme de aplicare a Codului de procedură civilă. În concret, în prezent, practicianul în materia executării silite, fie el judecător, executor judecătoresc, avocat etc. este în situaţia de a aplica 6 forme succesive și diferite ale Codului de procedură civilă şi anume:
(i) forma în vigoare în perioada 15 februarie 2013 – 14 ianuarie 2014 (forma existentă la momentul intrării în vigoare a Codului de procedură civilă)
(ii) forma în vigoare în perioada 15 ianuarie 2014 – 15 iulie 2014 [ca urmare a publicării în M. Of. nr. 30/15.01.2014 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 473/2013 referitoare la prevederile art. 659 alin. (3) C. pr. civ.]
(iii) forma în vigoare în perioada 16 iulie 2014 – 18 octombrie 2014 [urmare a publicării în M. Of. nr. 529/16.07.2014 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 348/2014 referitoare la prevederile art. 650 alin. (1) C. pr. civ.]
(iv) forma în vigoare în perioada 19 octombrie 2014 – 03 februarie 2016 (urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014)
(v) forma în vigoare în perioada 04 februarie 2016 – 23 martie 2017(urmare a publicării în M. Of. nr. 84/04.02.2016 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/2015 referitoare la prevederile art. 666 C. pr. civ. şi în M. Of. nr. 85/04.02.2016 a O.U.G. nr. 1/2016)
(vi) forma existentă începând cu data de 24 martie 2017(urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 17/2017 de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016).
Așadar, din această perspectivă, apreciem că sunt de evitat practicile legiuitorului de a adopta modificări ale Codului de procedură civilă, la intervale scurte de timp, cu consecința practică nefavorabilă de aplicare concomitentă a mai multor variante ale Codului de procedură civilă în detrimentul unor abordări legislative de substanță, fundamentate și bine controlate din punct de vedere al normelor de tehnică legislativă.
În al doilea rând, în contextul acestor considerații preliminare referitoare la regulile de aplicare în timp a normelor de procedură civilă, precizăm că nu lipsite de relevanță sunt dispozițiile art. 69 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, text ce reglementează interpretarea legală a normelor juridice, prevăzând că (1) intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat, şi, respectiv, că (2) interpretarea legală intervenită potrivit alin. (1) poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câştigate.
Astfel, prin interpretarea normelor juridice se înțelege operațiunea de stabilire a conținutului și sensului acestora, pentru a se asigura corecta lor aplicare. Împrejurări depășite de dinamica vieții, utilizarea unor formulări prea generale, a unor termeni specifici ori a unor expresii imprecise, neclare, ambigue pot constitui tot atâtea motive care să justifice o intervenție legislativă ulterioară interpretativă.
Întrucât scopul interpretării este de a da o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității unui act normativ emis anterior, învederăm că, sub aspectul efectelor juridice ale unei asemenea norme de interpretare legală, aceasta din urmă va face corp comun cu actul interpretat. Prin urmare, din perspectiva aplicării în timp a legii de procedură civilă, ori de câte ori legea nouă cuprinde o normă interpretativă, aceasta nu se va supune prevederilor art. 24-25 C. pr. civ., ci va face corp comun cu legea veche, căreia doar îi clarifică sensul corect, neavând caracterul unei norme modificatoare, care să introducă în fondul legislativ procesual civil o dispoziție nouă.
Prezenta lege, ce face obiectul studiului de față, cuprinde o serie de asemenea norme de interpretare, așa cum vom învedera în cele ce urmează, astfel încât, în privința acestora, nu se va ridica problema aplicării legii de procedură civilă în timp.
1. PROCEDURA NECONTENCIOASĂ
Prin Legea nr. 17/2017 articolul 534 alineatul (2) s-a modificat, având următorul cuprins:
„(2) Încheierea prin care se soluţionează cererea este supusă numai apelului, cu excepţia celei pronunţate de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este definitivă.”
Prin modificarea operată în conţinutul alin. (2) a fost înlocuită sintagma „încheierea prevăzută la alin. (1)” cu cea privind „încheierea prin care se soluţionează cererea”.
În condiţiile în care alin. (1) al articolului 534 C. pr. civ. prevede că „încheierea prin care se încuviinţează cererea este executorie”, trimiterea la alin. (1) era de natură a crea un echivoc cu privire la obiectul apelului, în sensul că, ori ar fi excluse de la calea de atac a apelului acele încheieri prin care se respinge sau se anulează cererea necontencioasă, ori acestea din urmă ar fi supuse atât apelului, cât şi recursului.
Prin urmare, a devenit în mod univoc clarificată sfera încheierilor pronunţate în procedura necontencioasă susceptibile de a fi atacate cu apel, în sensul că, indiferent de soluţia pe care o conţine, încheierea pronunţată asupra cererii este susceptibilă numai de apel, cu excepţia celei pronunţate de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este definitivă.
Totodată, precizăm că, aşa cum prevede art. 534 alin. (2) C. pr. civ., apelul este deschis doar împotriva încheierilor prin care se soluţionează cererea necontencioasă (admitere, respingere, anulare etc.), fără a avea în vedere ipoteza în care instanţa, pe parcursul procedurii necontencioase, pronunţă încheieri pentru care se prevăd căi de atac specifice, cum ar fi, de pildă, încheierea prin care se dispune suspendarea judecăţii care poate fi atacată cu recurs conform art. 414 C. pr. civ. (cu excepţia celei pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care este definitivă).
Arătăm că majoritatea doctrinei şi practicii judiciare interpreta textul art. 534 alin. (2) C. pr. civ. în sensul că apelul poate fi exercitat şi împotriva încheierilor de anulare sau respingere a cererii, apreciindu-se că acestea din urmă nu puteau fi considerate nici excluse de la calea de atac a apelului, dar nici susceptibile atât de apel, cât şi de recurs.
Prin urmare, modificarea (formală) operată prin Legea de punere în aplicare a O.U.G. nr. 1/2016 nu constituie o schimbare de viziune a legiuitorului care să pună problema aplicării în timp a normei, ci doar un demers legal de interpretare [în sensul art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 care permite ca intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale să se realizeze (…) prin modificarea dispoziţiei al cărui sens trebuie clarificat] şi de precizare a viziunii iniţiale, regăsită în forma anterioară a textului alin. (2) al art. 534 C. pr. civ.
2. ARBITRAJUL
2.1. Calea de atac împotriva hotărârii prin care se soluţionează acţiunea în anulare
La articolul 613 alineatul (4) s-a modificat, având următorul cuprins:
„(4) Hotărârea curţii de apel prin care se soluţionează acţiunea în anulare este supusă recursului.”
Intervenţia legiuitorului constă în eliminarea din conţinutul alin. (4) a sintagmei „pronunţate potrivit alin. (3)” care trimitea, astfel, la soluţia de admitere a acţiunii prevăzute în alin. (3) al aceluiaşi articol şi înlocuirea cu formula „prin care se soluţionează acţiunea în anulare”.
Prin noua formă a alin. (4) se înlătură orice echivoc posibil cu privire la calea de atac a recursului care, astfel, se arată în mod clar că este deschisă nu doar în ipoteza în care curtea de apel admite acţiunea în anulare, ci şi în cele în care aceasta pronunţă alte soluţii.
Cu toate că au existat în doctrină şi practică interpretări ale art. 613 alin. (4) C. pr. civ. în sensul că textul exclude de la recurs hotărârile de respingere a acţiunilor în anulare, acestea au fost vehement criticate – inclusiv de către profesorul Viorel Mihai Ciobanu, în calitatea sa suplimentară de membru în Comisia de elaborare a Codului de procedură civilă – care a arătat că, deşi „o atenţie sporită la redactare ar fi fost de preferat”, „nu trebuie să se tragă concluzii pripite, ci să se analizeze cu atenţie textul şi să se aplice regulile şi principiile generale”, concluzionând că şi hotărârile de anulare sau respingere pot fi atacate cu recurs din moment ce nu există un text expres care să interzică calea de atac.
Pe cale de consecinţă, apreciem că actuala intervenţie a legiuitorului asupra formei art. 613 alin. (4) C. pr. civ. nu trebuie considerată o schimbare de viziune, ci doar o clarificare în formă a raţiunii anterioare [în sensul art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000], astfel că hotărârea curţii de apel asupra acţiunii în anulare este susceptibilă de recurs indiferent de soluţia pe care o conţine şi indiferent de momentul pronunţării sale în raport cu data modificării formei textului.
2.2. Hotărârea arbitrală
Articolul 615 s-a modificat, având următorul cuprins:
„Hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească. Dispoziţiile art. 603 alin. (3) rămân aplicabile.”
Prin Legea de aprobare a fost completat art. 615 C. pr. civ. cu o a II-a teză prin care se trimite la dispoziţiile art. 603 alin. (3) C. pr. civ., aşa cum acesta din urmă a fost modificat prin O.U.G. nr. 1/2016 cu privire la aspectele legate de procedura învestirii cu formulă executorie care a fost eliminată ca procedură distinctă, fiind subsumată celei privind încuviinţarea executării silite.
Textul art. 603 alin. (3) C. pr. civ. – care prevede că „În cazul în care hotărârea arbitrală se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau de constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, hotărârea arbitrală se va prezenta instanţei judecătoreşti ori notarului public pentru a obţine o hotărâre judecătorească sau, după caz, un act autentic notarial. După verificarea de către instanţa judecătorească ori de către notarul public a respectării condiţiilor şi după îndeplinirea procedurilor impuse de lege şi achitarea de către părţi a impozitului privind transferul dreptului de proprietate, se va proceda la înregistrarea în cartea funciară şi se va realiza transferul de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra bunului imobil în cauză. Dacă hotărârea arbitrală se execută silit, verificările prevăzute în prezentul alineat vor fi efectuate de către instanţă, în cadrul procedurii de încuviinţare a executării silite.” – a fost aspru criticat în doctrină, fiind considerat un procedeu inadmisibil într-un stat de drept, impunându-se o interpretare restrictivă a acestuia, în sensul că, pe de o parte, se aplică doar arbitrajului ad-hoc (nu şi arbitrajului instituţionalizat care are propriile reguli de procedură), iar, pe de altă parte, „controlul instanţei şi al notarului public nu poate viza legalitatea şi temeinicia hotărârii arbitrale, ea fiind supusă exclusiv acţiunii în anulare pentru motivele şi în condiţiile prevăzute de art. 608 C. pr. civ. ci, cel mult, condiţiile exterioare de regularitate şi achitarea de către părţi a impozitului privind transferul dreptului de proprietate”.
De asemenea, constatăm că trimiterea operată prin teza a II-a a art. 615 la art. 603 alin. (3) este una superfluă şi contrară tehnicii legislative, având în vedere că ultima teză a alin. (3) al art. 603 C. pr. civ. vizează tocmai ipoteza în care se pune în executare o hotărâre arbitrală care se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau de constituirea altui drept real asupra unui bun imobil.
3. ÎNSCRISURILE SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ – TITLURI EXECUTORII
Prin Legea nr. 17/2017 s-a modificat articolul 641 C. pr. civ., dându-i-se următorul cuprins:
„Înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege. Orice clauză sau convenţie contrară este nulă şi considerată astfel nescrisă. Dispoziţiile art. 664 şi următoarele sunt aplicabile”.
Faţă de forma pe care articolul 641 a dobândit-o prin O.U.G. nr. 1/2016 (ca urmare a suprimării procedurii învestirii cu formulă executorie pe care o reglementa acest text anterior intervenirii ordonanţei), prin Legea de aprobare a fost inserată în conţinutul primei teze a articolului sintagma „numai dacă sunt înregistrate în registrele publice”.
Se constată că la adoptarea prezentei legi de către Camera Deputaţilor a fost însuşită propunerea Comisiei Juridice în sensul de a se completa textul cu un element care are vocaţia unei condiţionări („numai dacă”) referitoare la caracterul de titlu executoriu al înscrisurilor sub semnătură privată.
Dacă în privinţa conţinutului art. 641 C. pr. civ. dobândit prin forma iniţială a O.U.G. nr. 1/2016, intervenţia legiuitorului a fost una binevenită şi necesară pentru a suprima orice tendinţe riscante de punere sub semnul întrebării a sursei exclusiv legale a caracterului executoriu al unui înscris sub semnătură privată, nu aceeaşi concluzie poate fi emisă şi în raport de intervenţia legislativă prin Legea de aprobare ce poate deschide calea unei interpretări inacceptabile.
Având în vedere efectele şi consecinţele decurgând din caracterul executoriu al unui înscris sub semnătură privată, executorialitatea este şi trebuie să rămână exclusiv una prevăzută de lege, în cazurile şi în condiţiile anume prevăzute de lege, neputând fi acceptată ideea unei disponibilităţi a părţilor în sensul de a putea conveni asupra caracterului executoriu al unui înscris încheiat de acestea dincolo de sfera actelor considerate executorii de către legiuitor. Teza a II-a a art. 641 C. pr. civ. – „orice clauză sau convenţie contrară este nulă şi considerată astfel nescrisă” – accentuează faptul că se sustrage voinţei şi acordului părţilor orice încercare de a extinde sfera înscrisurilor considerate de lege a fi titluri executorii.
În doctrină a fost emisă opinia în sensul de a permite părţilor, prin acordul lor, să confere caracter executoriu înscrisurilor pe care le încheie, idee care, însă, trebuie respinsă fără rezerve, având în vedere că aceasta ignoră nu doar mecanismele şi limitele disponibilităţii (substanţiale) ale părţilor, dar şi valenţele/semnificaţiile dobândite de către un înscris prin ataşarea caracterului de titlu executoriu.
Inserarea sintagmei „numai dacă sunt înregistrate în registrele publice” în cuprinsul art. 641 teza I C. pr. civ. nu poate fi interpretată sub nicio formă în sensul că înscrisurile sub semnătură privată ar constitui titlu executoriu prin simpla înregistrare a acestora în registrele publice. Respectiv, părţile nu şi-ar putea constitui un titlu executoriu doar prin înregistrarea într-un registru public a unui înscris pe care legea nu îl recunoaşte ca având acest caracter.
Dimpotrivă – raportat şi la topografia elementelor din cuprinsul tezei I a art. 641 C. pr. civ. – se observă că atât prima parte a tezei („înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii”), cât şi cea de-a doua („numai dacă sunt înregistrate în registrele publice”), se subordonează celei de-a treia părţi a tezei şi anume „în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege”.
Aşadar, ataşarea caracterului executoriu unui înscris sub semnătură privată, chiar completată cu condiţia înregistrării acestuia în registrele publice, intervine doar „în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege”.
Înregistrarea unui înscris în registrul public – condiţie a existenţei caracterului executoriu – priveşte doar înscrisul cu privire la care legea a prevăzut expres că acesta constituie titlu executoriu, intervenţia legiuitorului prin Legea nr. 17/2017 fiind de natură a sublinia, suplimentar, că valorificarea caracterului executoriu al unui înscris presupune cu necesitate caracterul opozabil al acestuia dobândit doar prin înscrierea actului într-un registru public.
Raportat la efectele pe care le realizează modificarea art. 641 teza I C. pr. civ. prin Legea de aprobare o atenție aparte se impune față deînscrisurile sub semnătură privată cărora legea le recunoaşte caracter de titlu executoriu fără a fi condiţionat acest caracter de înregistrările în registrele publice, cum ar fi, de pildă, contractele pentru care este suficientă cerinţa de a avea dată certă [e.g. contractul de comodat încheiat printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu, în ceea ce priveşte obligaţia de restituire în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului – art. 1157 C. civ.].
Întrucât, potrivit art. 278 alin.(1) pct. 1-6 C. pr. civ., data certă este dobândită de un înscris în mai multe ipoteze care nu presupun, toate, cu necesitate, înscrierea actului în registre publice [e.g., cazul în care anterior încheierii înscrisului s-a petrecut un alt fapt de aceeaşi natură care dovedeşte în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului, conform art. 278 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ.], rezultă că, pentru înscrisurile considerate executorii doar dacă au dată certă, aceasta din urmă implică – prin raportare la noua condiţie prevăzută de art. 641 C. pr. civ.-, în mod obligatoriu, existenţa unei înregistrări într-un registru public, fiind excluse ipotezele în care data certă ar rezulta din anumite împrejurări prevăzute de lege (altele decât înscrierea în registre publice).
Prin urmare, în cazul în care un anumit înscris constituie potrivit legii caracter executoriu dacă înscrisul sub semnătură privată care îl constată are dată certă, sfera ipotezelor privitoare la dobândirea de dată certă (prevăzută de art. 278 C. pr. civ.) va fi interpretată restrictiv prin raportare la cerinţele suplimentare impuse prin noua formă a art. 641 C. pr. civ., în sensul limitării ipotezelor la cele ce au presupus înscrierea actului în registrele publice.
Cu referire la efectele contractului, având în vedere dispoziţia art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, executorialitatea acestuia va fi stabilită prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului, astfel cum era precizată şi circumscrisă de legislaţia existentă la acel moment, urmând ca cerinţa suplimentară a înscrierii actului în registrele publice să se aplice doar acelor înscrisuri (contracte) – altele decât acelea pentru care executorialitatea era condiţionată implicit de existenţa unei înscrieri într-un registru public (e.g., actele notariale autentice sau unele contracte înregistrate la organul fiscal) – încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 17/2017.
Din perspectiva acestei interpretări, modificarea art. 641 teza I C. pr. civ. poate fi considerată utilă – deşi probabil s-ar fi impus o altă formă precizatoare, mult mai clară în ceea ce priveşte ipotezele vizate – urmând ca înscrisul sub semnătură privată să fie considerat, potrivit legii, ca fiind titlu executoriu doar dacă a fost înregistrat în registre publice.
Sunt vizate, astfel, alte înscrisuri (cum ar fi cele pentru care este necesară doar cerinţa privind data certă) decât acelea care implică, în mod necesar, pentru a avea caracterul executoriu, prin însăşi condiţia legală, înregistrarea lor în registre publice (acte autentificate de notarul public sau contractele înregistrate la organul fiscal).
Această prevedere ce constituie o restrângere a sferei înscrisurilor sub semnătură privată ce constituie titlu executoriu – de natură a facilita evaluarea caracterului executoriu de către executorul judecătoresc la primirea cererii şi de către instanţa de executare – trebuie considerată o modificare propriu-zisă, aplicabilă doar contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Legii de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016, urmând ca pentru înscrisurile încheiate anterior acestei date să fie păstrat caracterul executoriu conferit de lege, chiar în lipsa înregistrării acestora în registrele publice (în măsura în care legea nu o prevedea), dar cu îndeplinirea tuturor celorlalte condiţii prevăzute de lege.
4. HOTĂRÂRILE PRONUNȚATE DE INSTANȚA DE EXECUTARE
Potrivit noii legi, alin. (4) al art. 651 a fost modificat, având următorul cuprins:
”Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare”.
Se observă, așadar, că textul analizat reglementează regimul juridic al hotărârilor pronunțate de instanța de executare. Având, însă, în vedere că asupra dispoziției menționate, legiuitorul a operat în timp mai multe modificări succesive, înainte de a proceda la analiza actualei norme se impune o scurtă incursiune istorico-teleologică, în vederea stabilirii corecte a sensului prevederii legale, ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea normei în discuție, în contextul istoric aferent fiecărei modificări intervenite.
Pentru această interpretare prezintă interes atât lucrările premergătoare ale actului normativ din care face parte norma juridică supusă interpretării, expunerea de motive şi prevederile din preambulul actului normativ respectiv, forma iniţială a proiectului actului normativ, dezbaterile parlamentare etc. De asemenea, este folositoare şi cercetarea reglementării anterioare, deci a dispoziţiilor legale modificate prin textele supuse interpretării.
Aplicând coroborat aceste criterii de determinare a înțelesului exact al normei juridice analizate, se constată, pe de o parte, că rațiunea legiuitorului pe aspectul modificării dispoziției aici analizate a scăpat expunerii de motive a legii de modificare a Codului de procedură civilă, schimbările preconizate a fi aduse Codului fiind circumscrise exclusiv necesității conformării acestuia cu exigențele legii fundamentale, neexistând, așadar, niciun fel de justificare a temeiului ce a stat la baza adoptării modificării propuse.
Pe de altă parte, într-o analiză istorico-temporală a dispoziției privind regimul juridic al hotărârilor pronunțate de instanța de executare, se observă că în forma inițială a Codului de procedură civilă, fostul art. 650 alin. (3) prevedea că ”hotărârile pronunțate de instanța de executare sunt executorii și pot fi atacate numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel”. Ulterior, prin modificarea adusă de Legea nr. 138/2014, textul anterior evocat a devenit art. 651 alin. (4) care avea următorul cuprins: ”În toate cazurile instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel”.
Prin urmare, în doctrina de specialitate ulterioară acestei din urmă modificări, s-a apreciat că legiuitorul a operat o schimbare completă de viziune în ceea ce privește denumirea hotărârii pe care o pronunță instanța de executare, stabilind că aceasta este încheierea, indiferent că prin intermediul ei se soluționa o contestație la executare sau orice alt incident apărut în cursul executării silite. În sprijinul acestei opinii, s-a avut în vedere expresia folosită de legiuitor ”în toate cazurile” plasată la începutul frazei, ceea ce, din punctul de vedere al regulilor de interpretare logică, făcea ca soluția normativă să constituie o modificare a concepției legiuitorului în ceea ce privește denumirea hotărârii pe care o pronunța instanța de executare, aceasta urmând a fi încheierea, chiar și în acele situații în care legea folosește termenul de ”hotărâre”, întrucât acesta are o semnificație generică prin raportare la prevederile art. 424 C. pr. civ., text care include și încheierea în categoria hotărârilor date de instanțe, alături de sentințe și decizii.
Cu toate acestea, în literatura juridică a fost exprimată și o soluție contrară fundamentată pe sintagma ”dacă prin lege nu se dispune altfel”, pe care autorii acesteia au raportat-o cu necesitate și la aspectul denumirii hotărârii pe care o pronunță instanța de executare, iar nu doar la problematicile legate de felul căii de atac și la durata termenului de exercitare a acesteia.
Această divergență de opinii a avut la bază o defectuoasă tehnică legislativă, în sensul că expresia ”dacă prin lege nu se dispune altfel”, amplasată din punct de vedere al topicii la finalul textului, a fost de natură să creeze un echivoc în interpretarea respectivei norme, neputându-se stabili cu certitudine dacă derogarea introdusă de legiuitor era de natură să vizeze toate elementele ce configurau regimul juridic al hotărârii pronunțate de instanța de executare sau numai felul căii de atac și durata termenului de exercitare a acesteia. Și aceasta cu atât mai mult cu cât nici expunerea de motive a Legii nr. 138/2014 nu cuprindea niciun fel de justificare a modificării adoptate, care să ajute interpretul în înțelegerea exactă a sensului respectivei norme juridice.
Prin noua formă a alin. (4) al art. 651, se constată o modificare de topică a frazei, prin așezarea sintagmei ”dacă prin lege nu se dispune altfel” la începutul textului (spre deosebire de forma anterioară, unde expresia era plasată la sfârșitul normei), ceea ce este de natură să schimbe logica întregii reglementări, în sensul că regula continuă să rămână pronunțarea de către instanța de executare de încheieri executorii, susceptibile de a fi atacate numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, iar excepțiile anume prevăzute de lege pot viza oricare dintre elementele care configurează regimul juridic al hotărârilor, generic vorbind, pronunțate de instanță (denumirea hotărârii pronunțate, executorialitatea acesteia, felul căii de atac, durata acesteia și momentul de la care începe să curgă termenul pentru exercitarea căii de atac).
Spre exemplu, art. 718 alin. (1) C. pr. civ. prevede că, în materia contestației la executare, instanța pronunță o hotărâre ce poate fi atacată numai cu apel, iar, în cazul contestațiilor la titlu, hotărârea este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea ce se execută. În ipoteza validării de poprire, art. 792 alin. (1) C. pr. civ. face referire la hotărârea de validare care, odată rămasă definitivă, are efectul unei cesiuni de creanță și constituie titlu executoriu împotriva terțului poprit.
Rezultă, așadar, că, în cazurile anume prevăzute de lege, precum cele anterior evocate, instanța de executare va pronunța o hotărâre, în sens de sentință, respectiv decizie, în condițiile art. 424 alin. (1) și (3) C. pr. civ., iar nu încheiere, expresia ”dacă prin lege nu se dispune altfel” dând expresie concursului dintre norma generală și norma specială, aceasta din urmă fiind aplicabilă cu precădere și instituind un regim de excepție de la dispoziția cu caracter general, de principiu, care continuă să rămână în această materie pronunțarea de încheieri de către instanța de executare.
Apreciem, astfel, că, prin recenta modificare legislativă, textul legal este pus în acord cu prevederile art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, textul legislativ trebuind să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor.
Asupra restului de conținut al alin. (4) al art. 651 (caracterul executoriu al încheierii, calea de atac susceptibilă de a fi exercitată și durata termenului căii de atac) nu ne vom referi în mod particular în prezenta analiză, având în vedere că, exceptând situația deja descrisă, acesta a rămas nemodificat față de forma anterioară, în prezent necomportând discuții suplimentare față de cele arătate în doctrina de specialitate.
În concluzie, față de considerentele anterioare, ținând cont de soluțiile doctrinare divergente anterior prezentate, precum și de lipsa oricărei justificări a legiuitorului în ambele modificări legislative pe aspectul felului hotărârii pronunțate de instanța de executare, apreciem că actuala formă a alin. (4) al art. 651 reprezintă o modificare a reglementării anterioare și nicidecum o normă interpretativă oficială, în condițiile în care ne este străină viziunea urmărită de legiuitor pe chestiunea analizată, atât la momentul modificării aduse prin Legea nr. 138/2014, cât şi la momentul adoptării prezentei Legi de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016.
5. COMPETENȚA EXECUTORULUI ÎN MATERIA URMĂRIRII IMOBILIARE
Cu privire la competența executorului judecătoresc, reglementată de art. 652 C. pr. civ., prin prezenta lege a fost modificat doar alin. (2) al textului, în sensul că:
”Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripțiile mai multor curți de apel, oricare dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă una dintre acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curți de apel”.
Și în acest caz se impune o scurtă privire retrospectivă asupra textului, constatându-se că, prin actuala variantă a normei, se revine la forma inițială a Codului, în condiţiile în care, prin Legea nr. 138/2014, fuseseră eliminate de sub incidența normei bunurile imobile, în sensul suprimării prorogării legale de competență a executorului judecătoresc în ipoteza bunurilor urmăribile imobile, această instituție rămânând eficace, după modificarea operată prin Legea nr. 138/2014, exclusiv pentru situația bunurilor urmăribile mobile.
În expunerea de motive a Legii nr. 138/2014 s-a prevăzut că s-a impus necesitatea eliminării posibilității extinderii competenței teritoriale a executorului judecătoresc în cazul existenței bunurilor debitorului în raza mai multor curți de apel, întrucât urmărirea silită imobiliară a fost reglementată de art. 819 C. pr. civ. ca fiind de competența exclusivă a executorului judecătoresc din circumscripția curții de apel unde se află imobilul. Legiuitorul a mai învederat că eliminarea extinderii competenței asupra bunurilor imobile se justifică pentru celeritatea desfășurării actului de executare silită și din rațiuni de costuri pentru creditor și adjudecatar. Extinderea competenței teritoriale a unui executor judecătoresc asupra unui imobil situat în circumscripția unei alte curți de apel poate genera întârzieri în executare, costuri ridicate (cheltuieli de transport, cazare etc.), iar valorificarea imobilului s-ar face în condiții defavorabile atât pentru adjudecatar, cât și pentru creditor.
În doctrina de specialitate, conturată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014, a fost criticată această alegere a legiuitorului, opinându-se în sensul că s-ar fi justificat menținerea în continuare a reglementării prorogării legale de competență a executorului judecătoresc și în cazul bunurilor imobile, în considerarea caracterului unitar al procedurii execuționale, a necesității îndestulării integrale a creditorului, dar și a celorlalte dispoziții în materie, procedura execuțională putându-se considera a fi finalizată numai în momentul realizării complete a obligației înscrise în titlul executoriu.
Prin urmare, observațiile critice aduse modificării operate prin Legea nr. 138/2014 în sensul fragmentării competenței executorului judecătoresc în funcție de modalitatea de urmărire silită la care creditorul apela, precum și efectele practice nefavorabile care nu au întârziat să apară au determinat legiuitorul ca, după un interval de aplicare de peste doi ani de zile a respectivei norme, să-și reconsidere viziunea și să revină la forma inițială a Codului pe aspectul prorogării legale de competență a executorului judecătoresc. Astfel, a fost redată practicii posibilitatea prelungirii aptitudinii aceluiași organ de executare de a instrumenta procedura execuțională în mod unitar și centralizat, indiferent de modalitățile de urmărire silită indirectă la care apelează creditorul.
Așadar, în ipoteza în care în cadrul aceluiași dosar de executare se identifică în patrimoniul debitorului mai multe bunuri imobile, situate în circumscripția unor curți de apel diferite, executorul judecătoresc deja învestit poate proceda la efectuarea actelor de executare asupra tuturor acestor imobile, întrucât acum există un temei pentru această extindere în art. 652 alin. (2) C. pr. civ. În egală măsură, dacă anterior declanșării executării silite, creditorul are cunoștință despre existența mai multor bunuri imobile în patrimoniul debitorului situate în circumscripția mai multor curți de apel, acesta se poate adresa oricăruia dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă una dintre aceste curți de apel, competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile aflate în raza celorlalte curți de apel.
Fără a insista cu alte comentarii, învederăm că prorogarea legală de competență a executorului judecătoresc operează, urmare modificării aduse textului, atât în cazul urmăririi exclusiv a bunurilor mobile ori exclusiv a bunurilor imobile, precum și în ipoteza urmăririi simultan atât a bunurilor mobile, cât și a celor imobile ale debitorului.
Apreciem în mod pozitiv intervenția legiuitorului în sensul revenirii la reglementarea instituției prorogării legale de competență a executorului judecătoresc și în privința urmăririi bunurilor imobile, întrucât numai astfel se realizează scopul urmărit, de asigurare a celerității desfășurării actului de executare silită, fiind, totodată, garantat și caracterul unitar al procedurii execuționale.
Reținem în concluzie, ca aspect de interes în privința incidenței regulilor de aplicare a legii în timp, că actuala formă a alin. (2) al art. 652 reprezintă o modificare a reglementării anterioare, prin completarea normei legale și cu ipoteza prorogării de competență a executorului judecătoresc și în cazul bunurilor imobile, ceea ce înseamnă că actuala variantă a textului urmează a fi aplicată numai executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.
6. COMUNICAREA ÎNCHEIERII DE ÎNCUVIINŢĂRE A EXECUTĂRII SILITE
6.1. Comunicarea încheierii de încuviinţare pronunţate de primă instanţă
În condițiile alin. (2) al art. 666 C. pr. civ., astfel cum este modificat de prezenta lege, „cererea de încuviințare a executării silite se soluționează în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la instanță, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părților. Pronunțarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore, iar motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunțare. Încheierea se comunică, din oficiu, de îndată, executorului judecătoresc, precum și creditorului”.
Încă de la început se impune a fi făcută precizarea că singura diferență față de forma anterioară a textului constă în adăugarea de către legiuitor a obligației instanței de executare de comunicare, din oficiu, a încheierii de încuviințare a executării silite către executorul judecătoresc, precum și către creditor.
Deși legiuitorul nu a arătat în cuprinsul Expunerii de motive a prezentei legi care au fost rațiunile pentru care s-a impus o atare completare, apreciem că aceasta se justifică pe argumente de ordin practic, în special privitoare la executorul judecătoresc, pentru simplificarea procedurii, cu consecința eficientizării acesteia.
În primul rând, se observă că prevederea nou introdusă nu face distincție între încheierea de admitere și cea de respingere a cererii de încuviințare a executării silite, ceea ce înseamnă că, indiferent de soluția pronunțată, încheierea trebuie comunicată atât creditorului, cât și executorului judecătoresc. Sub acest aspect, putem identifica rațiunea unei atare modificări legislative care, din punctul nostru de vedere, nu este, totuși, la adăpost de orice critici.
Astfel, în ceea ce-l privește pe executorul judecătoresc, considerăm că practica execuțională de până acum a relevat necesitatea comunicării încheierii de încuviințare a executării silite către acesta, având în vedere că întregul dosar de executare se află sub directa sa instrumentare și gestionare, executorul trebuind să se afle în posesia încheierii ce-l autorizează să procedeze la efectuarea actelor de executare silită. Mai mult decât atât, în condițiile art. 667 C. pr. civ., la declanșarea executării silite, executorul judecătoresc trebuie să comunice debitorului, printre alte înscrisuri, și o copie de pe încheierea dată în condițiile art. 666. Tot astfel, înființarea popririi presupune comunicarea către terțul poprit a încheierii de încuviințare a executării silite și, ulterior, către debitor a unei copii certificate de pe încheierea de încuviințare a executării [art. 783 alin. (1) C. pr. civ.].
Prin urmare, în privința executorului judecătoresc, chiar în lipsa unei justificări a legiuitorului, am desprins rațiunea modificării constând, așadar, în facilitarea pentru acesta a demersurilor necesare punerii în executare silită a titlului executoriu. Cu toate acestea, instituirea unei asemenea obligații în sarcina instanței de executare este de natură să greveze activitatea acesteia cu obligații și cheltuieli suplimentare, care, însă, își pot găsi rațiunea, așa cum am evocat anterior, în necesitatea derulării în bune condiții și cu celeritate a procedurilor execuționale, executorul judecătoresc nemaifiind ținut de obligația suplimentară de a face personal demersuri la instanța de executare în vederea obținerii unei copii de pe încheierea de încuviințare a executării silite, cu excepțiile pe care le vom releva mai jos.
În același context al discuției vizând comunicarea încheierii de încuviințare a executării silite către executorul judecătoresc, apreciem, în ceea ce ne privește, că una dintre rațiunile completării textului a constat și în înlăturarea caracterului neunitar al practicii judiciare pe acest aspect, în condițiile în care unele dintre instanțele judecătorești procedau și anterior la această comunicare, în temeiul dispozițiilor art. 427 alin. (1) C. pr. civ., care instituie obligația de principiu de comunicare din oficiu către părți a hotărârii, în copie, chiar dacă este definitivă. Caracterul neuniform al practicii rezulta din interpretările diferite date textului menționat care, făcând referire la hotărârile definitive, ridica întrebarea circumscrierii sau nu în această categorie și a încheierilor nesupuse niciunei căi de atac. Cum, raportat la dispozițiile art. 634 alin. (1) C. pr. civ., hotărârile nesupuse niciunei căi de atac pot fi subsumate hotărârilor definitive pe aspectul de interes al analizei de față (fără să ne raportăm acum la posibilitatea hotărârilor care sunt definitive de a putea fi atacate prin intermediul contestației în anulare sau revizuirii, ceea ce le diferențiază față de hotărârile nesupuse niciunei căi de atac), apreciem că și în condițiile formei anterioare a textului, instanțele aveau obligația comunicării către executorul judecătoresc a încheierii de admitere/respingere a cererii de încuviințare a executării silite.
Învederăm că propunerea de completare a textului cu obligația instanței de comunicare a încheierii către executorul judecătoresc aparține Consiliului Superior al Magistraturii, care, în procesul de avizare a proiectului Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2016 a emis Hotărârea nr. 123/28.01.2016, prin care a avizat favorabil proiectul, cu unele observații.
Dacă în privința executorului judecătoresc alegerea legiuitorului în sensul comunicării către acesta a încheierii de încuviințare a executării silite este justificată, în ceea ce-l privește pe creditor, nu mai subzistă aceleași rațiuni. Astfel, generic privind lucrurile, comunicarea către părți a încheierilor emise de executorul judecătoresc se fundamentează, în principal, pe necesitatea aducerii acestora la cunoștința lor și a începerii curgerii termenului de formulare a contestației la executare. Sub acest aspect, textul de drept comun reprezentat de art. 657 alin. (3) C. pr. civ. prevede că, dacă prin lege nu se prevede altfel, încheierile se dau fără citarea părților, se comunică acestora, sunt executorii de drept și pot fi atacate numai cu contestație la executare. Prin urmare, actul procedural al comunicării încheierii determină începutul curgerii termenului de exercitare a contestației la executare, legiuitorul corelând cele două momente procesuale.
Revenind la specificitatea încheierii de încuviințare a executării silite, învederăm că, în condițiile art. 666 alin. (7) C. pr. civ., încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi atacată numai cu apel exclusiv de creditor, în termen de 15 zile de la comunicare. Iar, potrivit alin. (6) al aceluiași articol, încheierea prin care instanța admite cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac, însă poate fi cenzurată în cadrul contestației la executare silită, introdusă în condițiile prevăzute de lege, dispozițiile art. 712 alin. (3) rămânând aplicabile.
Astfel, din coroborarea prevederilor art. 666 alin. (7) cu art. 657 alin. (3) C. pr. civ., putem reține că obligația de comunicare către creditor a încheierii de respingere a cererii de încuviințare a executării silite era instituită, nemaijustificându-se actuala modificare, aceasta fiind redundantă pe acest aspect.
Nici în privința încheierii de admitere a cererii de încuviințare a executării silite nu vedem utilitatea reglementării obligației de comunicare către creditor, întrucât principalul scop al unei asemenea proceduri ar fi constat în cunoașterea momentului de la care începe să curgă termenul de exercitare a contestației la executare. Or, în asemenea ipoteză, încheierea prin care instanța admite cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac. Împrejurarea că, ulterior, în cadrul unei eventuale contestații la executare, debitorul ar putea să conteste această încheiere nu poate determina o altă soluție, debitorului aducându-i-se la cunoștință încheierea de încuviințare în condițiile descrise de art. 667 ori 783 alin. (1) C. pr. civ. În privința creditorului, însă, legiuitorul nu a lăsat deschisă nicio eventuală cale de atac împotriva încheierii de încuviințare a executării silite, neexistând interes în acest sens.
Tot astfel, nici prevederile art. 427 alin. (1) C. pr. civ. nu pot fi invocate ca temei al introducerii obligației de comunicare a încheierii de admitere a cererii de încuviințare a executării silite către creditor, de vreme ce calitate procesuală activă în această cerere are exclusiv executorul judecătoresc, creditorul neavând calitatea de parte în acest demers procedural.
Prin urmare, considerăm justificată doar dispoziția care instituie în sarcina instanței de executare a obligației de comunicare către executorul judecătoresc a încheierii de încuviințare a executării silite, indiferent de soluția pe care o conține, în vreme ce reglementarea expresă a aceleiași obligații de comunicare și în favoarea creditorului fiind ori supraabundentă, ori nejustificată.
Mai trebuie adăugat că executorul judecătoresc are obligația de a transmite către debitor în procedura popririi a unei copii certificate de pe încheierea de încuviințare a executării, ceea ce presupune că în sarcina executorului continuă să subziste sarcina de a se prezenta la sediul instanței de executare în vederea obținerii unei copii legalizate a respectivei încheieri, certificarea menționată de art. 783 alin. (1) teza a doua C. pr. civ. presupunând ca executorul judecătoresc să se afle în posesia unui exemplar legalizat de pe încheierea de încuviințare a executării silite. În acest sens, art. 9 lit. (l) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prevede că cererile pentru eliberarea de către instanţele judecătoreşti de copii de pe hotărârile judecătoreşti, cu menţiunea că sunt definitive, se taxează cu 5 lei pentru fiecare exemplar de copie.
Legat de completarea adusă textului, se mai observă că legiuitorul a prevăzut obligația instanței de comunicare a încheierii către executorul judecătoresc și către creditor,din oficiu și de îndată, ca o expresie a principiului celerității desfășurării procedurii execuționale.
Concluzionăm, așadar, în sensul aprecierii parțial pozitive a textului nou introdus de legiuitor, norma analizată având caracterul unei norme modificatoare, ce schimbă conținutul juridic anterior al textului, acesta urmând a se aplica doar executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare.
6.2. Comunicarea încheierii de încuviinţare pronunţate de instanţa de apel
Potrivit modificării aduse alin. (7) al art. 666, ”încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi atacată numai cu apel exclusiv de creditor, în termen de 15 zile de la comunicare. Hotărârea prin care se soluționează apelul se comunică, din oficiu, de îndată, și executorului judecătoresc”.
Învederăm și în acest caz că singura diferență pe conținutul juridic al normei față de forma anterioară a textului constă în adăugarea tezei a doua, potrivit cu care hotărârea prin care se soluționează apelul se comunică, din oficiu, de îndată, și executorului judecătoresc.
Nu vom relua analiza făcută textului anterior, considerentele prezentate cu acel prilej rămânând pe deplin valabile. Învederăm, în plus, că aceeași rațiune, neexplicată de legiuitor, însă, dedusă de autorii acestui studiu, subzistă și în ipoteza prezentului text.
Suplimentar comentariilor anterioare, observăm că legiuitorul a reglementat în mod expres obligativitatea comunicării hotărârii pronunțate de instanța de apel împotriva încheierii de respingere a cererii de încuviințare a executării silite către executorul judecătoresc. În privința creditorului, nu s-a mai menționat în mod explicit această obligație, de vreme ce, în acest caz, sunt aplicabile prevederile art. 427 alin. (1) C. pr. civ.
Revenind la executorul judecătoresc, învederăm că obligația de comunicare către acesta a hotărârii definitive subzistă în sarcina instanței de apel indiferent că aceasta conține o soluție de admitere sau de respingere a apelului. Scopul reglementării obligației procesuale de comunicare a hotărârii definitive și către executorul judecătoresc constă în aducerea la cunoștința acestuia din urmă a modului de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite, indiferent de soluția pe care o cuprinde, astfel încât să se cunoască modalitatea în care procedura execuțională declanșată poate continua sau, dimpotrivă, în lipsa unei autorizări pentru organul de executare în acest sens.
În plus, instrumentatorul dosarului de executare este executorul judecătoresc care, chiar și în ipoteza unei soluții definitive de respingere a cererii de încuviințare a executării silite, trebuie să fie în posesia hotărârii pe baza căreia va proceda la închiderea dosarului de executare deschis în condițiile art. 665 C. pr. civ.
Mai remarcăm că cele două alineate ale art. 666 supuse completării prin prezenta lege, respectiv alin. (2) și (7), au fost corelate de legiuitor, în mod firesc, în sensul că finalitatea ambelor texte este aceeași, obligația de comunicare către executorul judecătoresc a încheierii de încuviințare a executării silite, respectiv a hotărârii date de instanța de apel îmbrăcând forma unei bune administrări a dosarului de executare, soluția instanței concretizată în oricare dintre cele două hotărâri trebuind să se regăsească în cuprinsul dosarului de executare.
Și această normă, întocmai ca cea reglementată de alin. (2), are caracterul unei norme ce modifică conținutul juridic anterior al textului, acesta urmând a se aplica doar executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare.
7. SUSPENDAREA EXECUTĂRII SILITE
Potrivit art. 719 alin. (6) C. pr. civ., în varianta actuală, ”asupra cererii de suspendare instanţa, în toate cazurile, se pronunţă prin încheiere, chiar şi înaintea termenului fixat pentru judecarea contestaţiei. Părţile vor fi întotdeauna citate, iar încheierea poate fi atacată, în mod separat, numai cu apel sau, dacă este pronunțată de curtea de apel, numai cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru cea lipsă”.
Elementul de diferențiere a normei analizate raportat la vechea formă a textului vizează reglementarea în mod expres a căii de atac a recursului ce poate fi exercitată împotriva încheierii de soluționare a cererii de suspendare, în ipoteza în care o astfel de încheiere este pronunțată de curtea de apel.
Modificarea este justificată având în vedere că, în cazurile vizate de aceasta și față de formularea anterioară restrictivă a textului care folosea expresia ”numai cu apel”, împotriva încheierilor pronunțate de curtea de apel nu se putea exercita calea de atac a apelului, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță ierarhic superioară curții de apel, nu are, din punct de vedere al competenței materiale, aptitudinea de a judeca apeluri, ci doar recursuri (art. 97 C. pr. civ. și art. 21-27 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată). Prin urmare, practica judiciară s-a confruntat cu problematica admisibilității recursurilor formulate împotriva încheierilor de suspendare a executării silite pronunțate de curțile de apel ori a calificării acestor căi de atac drept recursuri, iar nu apeluri, având în vedere rațiunea că legiuitorul a dorit să pună totuși la îndemâna părții o cale de atac, și anume recursul.
Trebuie să precizăm în acest context al analizei, că o soluție legislativă similară s-a prevăzut și prin Legea nr. 138/2014, care a introdus alin. (31) la art. 999 [devenit după republicare Codului alin. (4) al art. 1.000] cu următorul cuprins: ”în toate cazurile în care competenţa de primă instanţă aparţine curţii de apel, calea de atac este recursul, dispoziţiile alin. (1)-(3) aplicându-se în mod corespunzător”, clarificându-se, astfel, chestiunea căii de atac ce poate fi exercitată împotriva ordonanței președințiale pronunțate în primă instanță de curtea de apel, statuându-se, așa cum era și firesc, că aceasta este recursul, neputându-se reține suprimarea unui atare mijloc procedural exclusiv pe considerentul că revenea curții de apel această competență în primă instanță și față de expresia literală limitativă a normei legale.
De asemenea, o interpretare similară a fost adusă și de doctrina ulterioară adoptării Legii nr. 138/2014, care, legat de considerente oarecum similare, a modificat și art. 450 alin. (3), însă, în acea situație, noua reglementare, cu toată intervenția legiuitorului, nu a reuşit să clarifice conținutul normei legale în sensul de altfel urmărit.
Rezultă, așadar, că, față de noua formă a textului comentat, dacă încheierea prin care s-a soluționat cererea de suspendare a executării silite a fost pronunțată de curtea de apel, împotriva acesteia este deschisă calea de atac a recursului, care se va judeca de Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind lămurită, astfel, norma legală.
Aplicând practic ipoteza alin. (6), așa cum a fost precizată de legiuitor, se ridică problematica identificării cazurilor în care curtea de apel poate interveni în această secvență a executării silite, pronunțându-se asupra unei cereri de suspendare a executării silite.
Astfel, având în vedere prevederile alin. (1) al art. 719 C. pr. civ., se constată că cererea de suspendare a executării silite poate fi formulată până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită. Așadar, cererea de suspendare a executării silite este condiționată de existența unei contestații la executare sau a altei cereri privind executarea silită de competența de primă instanță a curții de apel.
Reținem o asemenea competență în cazul contestației privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu care se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută [art. 714 alin. (3) C. pr. civ.], demers procesual în cadrul căruia instanța competentă, care poate fi inclusiv curtea de apel, în ipoteza pronunțării hotărârii ce constituie titlul executoriu, ar putea fi învestită și cu o cerere de suspendare a executării silite pe temeiul art. 719 C. pr. civ.
Mai învederăm că, în materia contenciosului administrativ, dispozițiile speciale ale art. 24-25 din Legea nr. 544/2004 nu pot atrage incidența art. 719 C. pr. civ. și implicit a alin. (6) al acestuia, întrucât rolul instanței de executare speciale încetează după fixarea penalității datorate conform art. 24 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004, act normativ care nu reglementează faza ulterioară acestui moment.
Privitor la caracterul formei actuale a normei analizate, apreciem că nu suntem în prezența unei veritabile modificări de fond a chestiunii vizând felul căii de atac susceptibile de a fi exercitată împotriva încheierii de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite, ci a unei „intervenţii interpretative”, astfel că art. 719 alin. (6) C. pr. civ., în forma dobândită prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016, se va aplica și executărilor silite începute anterior intrării în vigoare a Legii de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016.
8. COMPETENŢA EXECUTORULUI ÎN MATERIA POPRIRII
Articolul 782 C. pr. civ. s-a modificat având următorul cuprins:
„(1) Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului de către un executor judecătoresc al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau sediul debitorul. (2) Dispoziţiile art. 652 alin. (5) sunt aplicabile.”
Precizăm că modificarea operată prin Legea nr. 17/2017 priveşte două aspecte ale textului art. 782 C. pr. civ.
În primul rând, s-a renunţat la competenţa alternativă dintre, pe de o parte, cea a executorului al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau sediul debitorul şi, pe de altă parte, cea a executorului al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau sediul terţul poprit.
Urmare a modificării, va fi competent doar executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află sediul sau domiciliul debitorului. Raţiunea modificării poate fi identificată în grija legiuitorului de a „degreva” birourile executorilor judecătoreşti din capitală unde se află, în majoritatea lor, sediile principale ale băncilor care devin în procedura popririi terţi popriţi şi care permiteau atragerea competenţei pe temeiul locului situării sediilor acestor terţi popriţi chiar privitor la proceduri execuţionale în care debitorii îşi au domiciliile sau sediile în alte circumscripţii din ţară.
Întrucât, raportat la caracterul mobiliar al bunurilor urmărite (sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale/corporale), poprirea poate fi considerată o formă a urmăririi mobiliare ori „o specie a urmăririi mobiliare”, cum a fost numită în doctrină, se ridică întrebarea dacă în materie de poprire ar fi aplicabil art. 652 alin. (1) lit. b) C. pr. civ. privind competenţa alternativă între executorul de la locul domiciliul/sediul debitorului şi cel de la locul situării bunurilor mobile. Respectiv, ar putea fi reţinută competenţa executorului judecătoresc de la locul sediului instituţiei de credit unde debitorul are deschis contul sau unde sunt deţinute de terţ bunurile/veniturile popribile, pe considerentul criteriului locului „situării” bunurilor, prevăzut de art. 652 alin. (1) lit. b). C. pr. civ.?
Răspunsul nu poate fi decât unul negativ, în sensul că executorul de la locul sediului instituţiei de credit unde debitorul are deschis contul sau unde sunt deţinute bunurile popribile de către terţ nu are competenţă pentru actele şi măsurile specifice popririi, ci doar cel de la locul domiciliului/sediului debitorului, deoarece, pe de o parte, art. 782 C. pr. civ. constituie o normă specială în raport cu cea din art. 652 alin. (1) lit. b) C. pr. civ., iar, pe de altă parte, însăşi intervenţia legiuitorului prin Legea de aprobare relevă intenţia acestuia de a înlătura competenţa locului situării sediului/domiciliului terţului poprit, unde s-ar putea susţine că „sunt situate bunurile mobile”.
De asemenea, nu vor fi aplicabile nici dispoziţiile art. 652 alin. (4) C. pr. civ. privitoare la înlocuirea executorului judecătoresc în cazul în care se constată că nu sunt bunuri şi venituri popribile în raza circumscripţiei curţii de apel în care este situat biroul executorului şi sediul/domiciliul debitorului, întrucât în acest caz legiuitorul a instituit în favoarea executorului de la domiciliul/sediul debitorului competenţa de a urmări toate bunurile susceptibile de poprire, indiferent că acestea sunt deţinute de terţi având domiciliul/sediul în circumscripţia curţii de apel unde se află biroul executorului sesizat sau, dimpotrivă, în aria altor circumscripţii. A concluziona diferit, respectiv în sensul înlocuirii executorului judecătoresc pentru lipsa bunurilor popribile în raza circumscripţiei respectivei curţi de apel unde debitorul îşi are domiciliul/sediul, ar echivala cu lipsirea de orice efect util a modificării operate prin Legea nr. 17/2017, ajungându-se ca – în disonanţă cu raţiunea modificării – executorul de la sediul/domiciliul debitorului să fie înlocuit, întotdeauna (când este încuviinţată executarea exclusiv în modalitatea popririi) cu executorul de la sediul/domiciliul terţului poprit.
În materia popririi, domiciliul/sediul debitorului devine factorul decisiv şi exclusiv (când a fost încuviinţată executarea doar în modalitatea popririi, pentru că, altfel, există posibilitatea prorogării în favoarea altor executori) pentru determinarea şi menţinerea competenţei executorului de la domiciliul/sediul debitorului de a efectua acte specifice popririi cu privire la bunuri/sume popribile existente pe întregul teritoriu al ţării.
Aşa cum s-a arătat deja în doctrină, posibilitatea înlocuirii executorului operează doar în materia urmăririi silite mobiliare şi a executării silite directe mobiliare, cu referire la criteriul locului situării bunurilor mobile, în sensul că, atunci când creditorul sesizează executorul de la locul situării bunurilor mobile [prevalându-se de competenţa alternativă prevăzută de art. 652 alin. (1) lit. b) C. pr. civ. şi nefiind obligat să facă dovada irefutabilă că există bunuri în circumscripţia curţii de apel unde îşi are biroul executorul sesizat], dacă, ulterior, se constată că nu există bunuri mobile în acea circumscripţie, se va putea cerere înlocuirea cu un alt executor în condiţiile art. 652 alin. (4) C. pr. civ.
Dacă, dimpotrivă, creditorul sesizează executorul de la domiciliul/sediul debitorului, înlocuirea nu mai operează, având în vedere că acest executor este competent ope legis să facă acte de executare silită directă sau indirectă asupra bunurilor mobile ale debitorului, indiferent de locul situării lor, în virtutea competenţei sale (chiar alternative) prevăzute de lege.
Tot astfel, în materia popririi, executorul de la domiciliul/sediul debitorului are o competenţă conferită de lege (prin noile modificări) de a face acte de urmărire prin poprire indiferent de locul situării bunurilor sau sursei veniturilor, adică indiferent de locul domiciliului/sediului terţului poprit. Doar în forma anterioară modificării art. 782 C. pr. civ., dacă era sesizat executorul judecătoresc de la sediul terţului poprit şi se constata inexistenţa unor bunuri/venituri popribile, se putea cere înlocuirea executorului cu un altul (fie cel de la domiciliul debitorului, fie cel de la domiciliul/sediul unui alt terţ). Oricum, şi în forma anterioară a art. 782 C. pr. civ., dacă era sesizat pentru realizarea executării în modalitatea popririi, executorul de la domiciliul/sediul debitorului, acesta era şi rămânea competent potrivit legii, să urmărească prin poprire orice bunuri/venituri ale debitorului chiar dacă acestea erau deţinute de terţi din circumscripţiile altor curți de apel.
Însă împărtăşim punctul de vedere exprimat în doctrină, aplicabil şi după prezenta modificare, potrivit căruia executorul judecătoresc (altul de cât cel de la domiciliul/sediul debitorului), sesizat legal pentru alte modalităţi/forme de executare decât poprirea, ar putea beneficia de o prorogare de competenţă şi cu privire la acte specifice popririi, pe temeiul art. 652 alin. (2) C. pr. civ., având în vedere că poprirea poate fi considerată o „formă/specie a urmăririi mobiliare”, iar art. 652 alin. (2) C. pr. civ. acoperă ipoteza prorogării cu privire la toate bunurile mobile (iar, potrivit noii modificări aduse acestui text prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016, inclusiv cu privire la imobile).
Prin urmare, în cazul în care creditorul a obţinut, de pildă, o încuviinţare a executării silite în toate modalităţile de executare [de către instanţa de executare, care este cea de la domiciliul/sediul debitorului, conform art. 651 alin. (1) C. pr. civ.], executorul judecătoresc care realizează efectiv acte de executare specifice urmăririi silite imobiliare sau mobiliare va putea realiza, pe temeiul prorogării prevăzute de art. 652 alin. (2) C. pr. civ., acte specifice popririi chiar dacă biroul său se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află domiciliul/sediul debitorului sau domiciliul/sediul terţului poprit (locul „situării” bunurilor popribile).
Prin modificarea art. 782 C. pr. civ., operată prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016, s-a schimbat şi structura articolului în sensul că a fost eliminat fostul alin. (2) privitor la competenţa executorului în ipoteza popririi pe conturile unei persoane fizice sau juridice, modificare firească având în vedere că în noua formă a articolului art. 782 C. pr. civ. nu se mai pune problema competenţei executorului judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află sediul principal sau sediile secundare ale instituţiei de credit.
Urmare a eliminării fostului alin. (2) al art. 782 privitor la competenţa executorului în ipoteza popririi pe conturile unei persoane fizice sau juridice, alin. (3) care prevede că „dispoziţiile art. 652 alin. (5) sunt aplicabile” a devenit alin.(2).
Art. 652 alin. (5) C. pr. civ., potrivit căruia nerespectarea dispoziţiilor acestui articol privitoare la competenţa executorului judecătoresc atrage nulitatea necondiţionată a actelor de procedură efectuate, ar fi aplicabile în ipoteza în care actele specifice popririi ar fi efectuate de către un alt executor decât cel de la domiciliul/sediul debitorului şi fără a fi îndeplinite condiţiile pentru a opera în favoarea sa o prorogare a competenţei asupra popririi în temeiul art. 652 alin. (2) C. pr. civ.
De pildă, în ipoteza în care a fost încuviinţată executarea silită în toate modalităţile (inclusiv a popririi), executorul judecătoresc de la locul situării bunurilor mobile [competent pentru această modalitate potrivit art. 652 alin. (1) lit. b) C. pr. civ.] şi care nu se află în circumscripţia unde debitorul îşi are domiciliul/sediu, face acte specifice popririi cu privire la bunuri deţinute de un terţ poprit aflat în circumscripţia altei curţi de apel, cu toate că pe raza circumscripţiei unde îşi are biroul executorul nu a fost identificat niciun bun mobil care să permită acte de executare mobiliară şi care să îi permită prorogarea în condiţiile art. 652 alin. (2) C. pr. civ. cu privire la poprire. În această ipoteză, încuviinţarea executării silite în modalitatea urmăririi mobiliare intervine chiar dacă nu este făcută dovada, la momentul încuviinţării, a existenţei unor bunuri mobile în circumscripţia curţii de apel unde îşi are biroul executorul sesizat pe criteriul situării bunurilor (neputând fi obţinute informaţii cu privire la bunurile debitorului anterior încuviinţării), însă constatarea ulterioară a lipsei bunurilor mobile poate conduce la înlocuirea executorului şi nicidecum la o prorogare a competenţei cu privire la poprire, aceasta din urmă putând opera exclusiv în ipoteza în care executorul de la locul situării bunurilor mobile, deşi „competent” (provizoriu) la momentul încuviinţării, rămâne competent şi ulterior încuviinţării, întemeiat pe împrejurarea identificării bunurilor şi posibilitatea concretă a acestuia de a efectua acte de executare mobiliară, împrejurări pe care, în mod necesar, trebuie să se grefeze o prorogare de competenţă. A concluziona diferit ar însemna a se eluda cu uşurinţă regulile de competenţă din materia popririi, în sensul că un creditor ar putea sesiza oricând, discreţionar, absolut orice executor din ţară pe criteriul existenţei unor bunuri mobile ale debitorului în circumscripţia executorului, să obţină încuviinţarea executării în toate modalităţile (sesizarea executorului de la locul situării bunurilor fiind justificată de faptul că nu i se poate cere creditorului, la momentul încuviinţării, dovada certă a existenţei bunurilor debitorului) pentru ca, ulterior, chiar în lipsa bunurilor (cunoscută încă de la început de către creditor) executorul să se prevaleze de prorogarea de competenţă, prevăzută de art. 252 alin. (2) C. pr. civ, pentru a efectua acte specifice popririi în circumscripţiile altor curţi de apel.
Operând o veritabilă modificare de fond a competenţei executorului judecătoresc în materia popririi, nu mai suntem în ipoteza unei simple „intervenţii interpretative”, astfel că art. 782 C. pr. civ. în forma dobândită prin Legea de aprobare, se va aplica exclusiv executărilor silite începute – prin sesizarea organului de executare conform art. 622 alin. (2) C. pr. civ. – odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 17/2017.
9. EXECUTAREA FĂRĂ SOMAŢIE
Potrivit modificării aduse art. 889 C. pr. civ. prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016, ”la cererea creditorului, dacă se justifică o nevoie urgentă sau există pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să ascundă, să distrugă ori să deterioreze bunurile ce trebuie predate, instanța va putea să dispună, prin încheierea de încuviințare a executării silite sau pe cale separată, ca executarea silită să se facă de îndată și fără somație”.
Istoric privind evoluția textului în discuție, învederăm că, în forma inițială a Codului, se prevedea că ”instanța va putea să dispună, prin încheierea de încuviințare a executării silite, ca executarea silită să se facă de îndată și fără somație”. Ulterior, prin Legea nr. 138/2014, textul a fost modificat în sensul că ”instanța de executare va putea să dispună ca executarea silită să se facă de îndată și fără somație”, textul fiind corelat cu dispozițiile legale introduse prin Legea nr. 138/2014 potrivit cu care încuviințarea executării silite nu se mai dispunea de către instanța de executare, ci de către executorul judecătoresc. Recent, prin O.U.G. nr. 1/2016, ca efect al readucerii formalității de încuviințare a executării silite în competența instanței de executare, s-a revenit la forma inițială a textului, stabilindu-se că instanța va putea să dispună ca executarea să se facă fără somație, prin încheierea de încuviințare a executării silite.
Iar, prin prezenta lege, singura completare a textului constă în adăugarea expresiei ”…sau pe cale separată…”, extinzându-se, astfel, căile procedurale prin intermediul cărora se poate cere instanţei ca executarea să se facă fără somație, prevăzând încă un mijloc procedural în acest sens distinct față de calea procedurală a încuviințării executării silite.
În ceea ce ne privește, opinăm că recenta modificare este de natură a fluidiza procedura execuțională în forma executării silite directe, în etapa de debut a acesteia.
Se constată că, în funcție de mijlocul procedural la care se apelează, legitimare procesuală activă are, fie executorul judecătoresc, în cazul în care solicitarea este formulată odată cu cererea de încuviințare a executării silite, fie creditorul, în cazul în care cererea este formulată ulterior, pe cale separată. Însă, chiar și în ipoteza solicitării adresate de executorul judecătoresc, aceasta este subordonată cererii creditorului, executorul judecătoresc neputând acționa în lipsa unei manifestări de voință a creditorului, în aplicarea principiului disponibilității.
Din punct de vedere al naturii juridice a cererii de executare fără somație, atunci când aceasta este formulată odată cu cererea de încuviințare a executării silite, în funcție de criteriul căii procedurale pe care partea a ales-o pentru valorificarea dreptului său, apreciem că aceasta reprezintă o cerere accesorie, față de prevederile art. 30 alin. (4) C. pr. civ., întrucât soluționarea ei depinde de soluția dată capătului principal de cerere.
Pe aspectul momentului temporal până la care poate fi formulată cererea de încuviințare a executării fără somație pe cale separată, în doctrină s-a precizat că aceasta poate fi introdusă cel mai târziu până la momentul la care executorul judecătoresc trebuie să realizeze înștiințarea debitorului, în condițiile art. 667 C. pr. civ. O solicitare de executare fără somație formulată ulterior momentului declanșării executării silite nu va putea fi, însă, apreciată decât ca lipsită de orice interes practic pentru creditor, de vreme ce avertizarea debitorului s-a produs anterior prin îndeplinirea formalităților menționate de textul evocat.
În contextul acestei discuții, opinăm că expresia ”de îndată” utilizată de legiuitor presupune inclusiv că în intenția legii se află chiar și renunțarea la formalitatea comunicării încheierii de încuviințare a executării, întrucât o autorizare de executare fără somație ar fi lipsită de eficacitate practică dacă ar fi precedată de comunicarea către debitor fie și numai a încheierii de încuviințare a executării.
Prin urmare, cum rolul somației constă tocmai în înștiințarea debitorului cu privire la declanșarea executării silite, înseamnă că, în lipsa obligației executorului judecătoresc de emitere a acesteia către debitor, formalitatea comunicării încheierii de încuviințare a executării silite se va face în mod direct de către organul de executare odată cu efectuarea primului act de executare care, în mod firesc, trebuie realizat după încuviinţarea executării.
Cererea de executare fără somație formulată în condițiile art. 889 C. pr. civ. se timbrează cu suma de 20 lei, conform art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013, indiferent că este solicitată odată cu cererea de încuviințare a executării silite ori pe cale separată. Fiind un capăt distinct de cerere ori o cerere separată, creditorul trebuie să achite, pe lângă taxa judiciară de timbru aferentă cererii de încuviințare a executării silite, și taxa judiciară de timbru aferentă cererii de executare fără somație.
Cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată împotriva soluției de respingere a cererii de executare fără somație, urmează a fi făcută distincție în funcție de calea procedurală aleasă. Astfel, dacă această cerere a fost formulată odată cu solicitarea de încuviințare a executării silite, adică pe cale accesorie, iar instanța o respinge, în condițiile în care admite cererea de încuviințare a executării silite, apreciem că, în aplicarea art. 460 alin. (4) coroborat cu art. 651 alin. (4) C. pr. civ., creditorul are la îndemână calea de atac a apelului, în termen de 10 zile de la comunicare, cu precizarea că, în materia executării silite, textul de drept comun în privința căii de atac este art. 651 alin. (4) C. pr. civ. Astfel, trimiterea pe care art. 460 alin. (4) C. pr. civ. o face la ”căile de atac” cărora le este supusă cererea ”în condițiile legii” trebuie interpretată în sensul aplicării prevederilor legale care reglementează căile de atac susceptibile de a fi exercitate împotriva capătului de cerere ce excedează capetelor soluționate prin hotărârea nesupusă apelului și recursului, specifice acestuia, ce ar fi putut fi formulate în condițiile în care această cerere ar fi fost introdusă pe cale principală.
În cazul în care, însă, instanța respinge ambele capete de cerere, atât cel privind încuviințarea executării silite, cât și cel privind executarea fără somație, creditorul va putea exercita calea de atac a apelului, în termen de 15 zile de la comunicare, în aplicarea art. 666 alin. (7) coroborat cu art. 460 alin. (2) C. pr. civ. împotriva ambelor soluții.
Dacă cererea de executare fără somație se formulează pe cale principală, în ipoteza respingerii acesteia, creditorul are la îndemână calea de atac a apelului, în termen de 10 zile de la comunicare, conform art. 651 alin. (4) C. pr. civ.
În rest, asupra conținutului juridic al normei legale nu vom stărui, având în vedere că nu a suferit modificări față de reglementarea anterioară.
Această prevedere ce constituie o completare a căilor procedurale prin care se poate solicita încuviințarea executării fără somație trebuie considerată o modificare propriu-zisă, urmând a se aplica doar executărilor silite începute după intrarea sa în vigoare.
10. EXECUTAREA TITLURILOR EXECUTORII REFERITOARE LA MINORI
Prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016, denumirea Secțiunii a 2-a a Capitolului IV, Titlul III, Cartea a V-a s-a modificat în sensul că aceasta este: ”Executarea hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii referitoare la minori”.
Modificarea denumirii vizează completarea acesteia și cu categoria altor titluri executorii privitoare la minori în afara hotărârilor judecătorești, fiind corelată și cu modificările aduse prin aceeași lege art. 100 din Legea nr. 36/1995, a notarilor publici și a activității notariale, republicată, prin care s-a recunoscut în mod explicit caracter de titlu executoriu acordului parental încheiat prin înscris autentificat cu ocazia divorțului sau ulterior acestui moment, cu privire la aspectele prevăzute de art. 375 alin. (2) C. civ.
Existând, așadar, o gamă mai largă de titluri executorii referitoare la minori, se impunea adaptarea denumirii Secțiunii menționate în concordanță cu noile reglementări în materie.
Mai precizăm că, spre deosebire de denumirea Secțiunii a 2-a a Capitolului IV, Titlul III, Cartea a V-a, textul art. 910 alin. (1) din cuprinsul acestei Secțiuni folosește expresia generică ”titlu executoriu”, fiind, așadar, cuprinzătoare pe aspectul categoriilor de înscrisuri ce pot fundamenta executarea silită în materie de minori, constatându-se, așadar, doar o necorelare legislativă între denumirea Secțiunii și conținutul acesteia, ce se impunea remediată.
11. ÎNCUVIINŢAREA EXECUTĂRII IPOTECII MOBILIARE
Prin Legea nr. 17/2017, s-a modificat alin. (1) al art. 2.445 C. civ. în sensul următor: „Creditorul ipotecar poate cere instanței încuviințarea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului mobil ipotecat. La cererea de încuviințare se vor atașa documente care atestă existența creanței ipotecare și a ipotecii mobiliare, împreună cu dovada perfectării ipotecii. Instanța va analiza existența creanței și a ipotecii legal perfectate și va încuviința vânzarea, cu citarea părților interesate. Introducerea cererii de încuviințare a executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului mobil ipotecat întrerupe prescripția dreptului la acțiune privind obținerea executării silite”.
Modificarea adusă de prezenta lege față de conținutul normativ al textului astfel cum a fost modificat de O.U.G. nr. 1/2016 constă în clarificarea expresiei ”dreptului de a obține executarea silită”, aceasta fiind explicitată în sensul menționării ”dreptului la acțiune privind obținerea executării silite”.
Se constată că precizarea adusă textului este de natură să dea eficiență conținutului dreptului material la acțiune, care, în condițiile art. 2.500 C. civ. este alcătuit din dreptul privind condamnarea pârâtului (dreptul la acţiunea condamnatorie) și dreptul privind obținerea executării silite (dreptul la acţiunea executorie).
Este de reținut că forma actuală a textului este în acord și cu propunerea Consiliului Legislativ, propunere ce viza claritatea exprimării.
12. LEGEA NOTARILOR PUBLICI
12.1. Acordul parental prin înscris autentificat
Prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016 a fost completată Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, în sensul că, la art. 100, după alineatul (1), s-a introdus un nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins:
„(2) Constituie, de asemenea, titlu executoriu acordul parental încheiat prin înscris autentificat cu ocazia divorţului sau ulterior acestui moment, în care, exercitând împreună autoritatea părintească, părinţii se înţeleg cu privire la aspecte cum sunt: stabilirea locuinţei copilului, modalitatea de păstrare a legăturilor personale cu minorul ale părintelui cu care acesta nu locuieşte, precum şi alte măsuri asupra cărora părinţii pot să dispună în condiţiile art. 375 alin. (2) din Codul civil, republicat, cu modificările ulterioare”.
Astfel, legiuitorul a conferit în mod expres caracter executoriu acordului parental în măsura în care:
(i) acordul fost încheiat prin înscris autentificat de către notarul public.
(ii) acordul a intervenit în faţa notarului, fie cu ocazia divorţului prin procedura notarială (în condiţiile art. 136 din lege), fie ulterior acestui moment.
(iii) părinţii divorţaţi exercită în comun autoritatea părintească asupra minorului. Dacă în privinţa acordului parental încheiat cu ocazia divorţului, condiţia exercitării de către ambii părinţi a autorităţii părinteşti este o condiţie pe care însuşi art. 375 alin. (2) teza I C. civ. o impune pentru existenţa posibilităţii desfacerii căsătoriei în procedura notarială, se observă că art. 100 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 impune ca şi în cazul acordului parental încheiat ulterior desfacerii căsătoriei să fie vorba tot de un exerciţiu comun al autorităţii părinteşti. Prin urmare, nu poate fi recunoscut caracter executoriu unui acord parental notarial prin care părţile ar conveni ca autoritatea să fie exercitată doar de către unul dintre părinţi.
De altfel, cu privire la copiii ai căror părinţi sunt divorţaţi şi la cei din afara căsătoriei ai căror părinţi convieţuiesc, exercitarea doar de către unul dintre părinţi a autorităţii [ca abatere de la regula exerciţiului comun-prevăzută de art. 397 şi art. 505 alin. (1) C. civ.] poate fi stabilită ori încuviinţată doar de către instanţa de tutelă [art. 504 rap. la art. 398 C. civ, art. 506 C. civ.]. Tot astfel, privitor la copiii din afara căsătoriei ai căror părinţi nu convieţuiesc, modul de exercitare a autorităţii se stabileşte ori se încuviinţează de către instanţa de tutelă [art. 505 alin. (2) C. civ.].
(iv) acordul priveşte următoarele aspecte: stabilirea locuinţei copilului, modalitatea de păstrare a legăturilor personale cu minorul ale părintelui cu care acesta nu locuieşte, precum şi alte măsuri asupra cărora părinţii pot să dispună în condiţiile art. 375 alin. (2) C. civ., cum ar fi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
Dacă în privinţa exercitării autorităţii părinteşti, acordul parental nu poate viza, având în vedere prevederile legale, decât exercitarea împreună a autorităţii părinteşti, cu privire la celelalte aspecte ce pot face obiectul acordului (locuinţa minorului, program de vizită, pensie de întreţinere), părţile sunt, în principiu, libere să le stabilească, sub rezerva respectării interesului minorului, notarul având însă obligaţia de verifica, întemeiat atât pe baza concluziilor raportului de anchetă psiho-socială, cât şi a susţinerilor minorului realizate cu ocazia ascultării – dacă acordul părinţilor asigură respectarea drepturilor şi intereselor minorului.
Prin modificarea operată în legea notarilor publici, se confirmă, astfel, punctul de vedere exprimat în doctrină în sensul că ar trebui considerat titlu executoriu acordul soţilor constatat printr-un înscris întocmit de notarul public în condiţiile art. 375 alin. (2) C. civ., având în vedere că termenul de „creanţă” – evocat de art. 100 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 privitor la creanţa certă, lichidă şi exigibilă – ar trebui interpretat nu în sensul strict al acestuia de „sumă de bani”, ci în sens generic, de drept în virtutea căruia creditorul poate cerere debitorului executarea unei obligaţii.
Totuşi trebuie observat că art. 100 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 priveşte doar acordul parental, adică înţelegerea părţilor în calitatea lor de părinţi, şi nu toate aspectele vizate de art. 375 alin. (2) C. civ., nefiind, deci, vizate elemente ale acordului ce privesc raporturile dintre soţi, cum ar fi desfacerea căsătoriei sau numele de familie pe care soţii să îl poarte după divorţ, cu atât mai mult cu cât aceste din urmă aspecte tranşate prin acordul soţilor nu generează în sarcina fostului soţ obligaţii susceptibile de a fi realizate prin executare silită împotriva sa.
Pe de altă parte, trebuie constatată preocuparea legiuitorului de a crea prin introducerea alin. (2) în structura art. 100 din Legea nr. 36/1995 o ipoteză distinctă de cea prevăzută de alin. (1) privitoare la „creanţa certă, lichidă şi exigibilă”, corelat cu faptul că prin art. 136 alin. (5) din aceeaşi lege (la care ne vom referi mai jos) se reiterează că „înscrisul autentificat de notarul public prin care se constată acordul parental constituie titlu executoriu în condiţiile art. 100 alin. (2)”.
Această opţiune a legiuitorului de a crea distinct ipoteza acordului parental ca titlu executoriu în cuprinsul art. 100 din Legea nr. 36/1995 nu neagă posibilitatea raţiunii că şi în privinţa acordului parental se poate vorbi de „creanţe certe şi exigibile” în sensul, generic, evocat de alin. (1) care, aşa cum s-a arătat, nu trebuie interpretat că s-ar referi doar la „sume de bani”. Legiuitorul a intervenit cu o prevedere expresă a caracterului executoriu al acordului parental pentru a stabili în mod univoc această calitate a înscrisului notarial reprezentat de acordul parental şi pentru a nu mai lăsa demersul de constatare/determinare a caracterului executoriu al acestui înscris căilor de interpretare doctrinară.
Pe cale de consecinţă, modalitatea concretă prin care legiuitorul a stabilit în mod expres caracterul executoriu al acordului parental ne determină să concluzionăm că, în contextul aplicării legii în timp, vor beneficia de executorialitate doar acordurile parentale autentificate începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 17/2017.
12.2. Cerinţe procedurale privind autentificarea acordului parental
După articolul 100 din Legea nr. 36/1995 s-a introdus un nou articol, art. 1001, cu următorul cuprins:
„Pentru valabilitatea acordului parental încheiat în procedura divorţului sau în orice alte situaţii, notarul public, cu ocazia autentificării, este obligat să obţină raportul de anchetă psiho-socială şi să procedeze la ascultarea minorului în condiţiile art. 264 din Codul civil, republicat, cu modificările ulterioare”.
Această dispoziţie introdusă prin Legea nr. 17/2017 este una extrem de importantă şi utilă pentru procedura notarială de autentificare a acordului parental.
Cu ocazia autentificării acordului parental este necesar ca notarul să obţină raportul de anchetă psiho-socială, astfel cu prevede, de altfel, şi art. 375 alin. (2) teza I C. civ. Totuşi, prevederea în cuprinsul legii notarilor a necesităţii efectuării raportului de anchetă psiho-socială este una necesară, întrucât art. 375 alin. (2) C. civ. priveşte doar acordul parental încheiat cu ocazia divorţului, iar alin. (2) al art. 100 din legea notarilor acoperă atât ipoteza acordului parental încheiat cu ocazia divorţului, cât şi ipoteza acordului încheiat ulterior divorţului.
Constatările din cuprinsul raportului de anchetă psiho-socială şi concluziile acestuia trebuie luate în considerare de către notarul public pentru a verifica dacă acordul părinţilor, raportat la toate circumstanţele cuprinse în raport, asigură respectarea interesului minorului şi este adaptat particularităţilor situaţiei copilului.
De asemenea, prin noul text introdus prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016, notarul este obligat să procedeze la ascultarea minorului în condiţiile art. 264 C. civ., cerinţă a cărei prevedere este binevenită, de natură să acopere o lacună procedurală existentă, cel puţin formal. În condiţiile în care art. 375 C. civ. face referire doar la verificarea consimţământul liber şi neviciat al părinţilor [art. 375 alin. (3) rap. la art. 374 alin. (2) C. civ.] şi la necesitatea obţinerii raportului de anchetă psiho-socială, se putea considera criticabilă omisiunea legiuitorului de a impune, în contextul art. 375 C. civ., obligaţia notarului de a asculta minorul cu ocazia autentificării acordului parental.
Totuşi, apreciem că şi în condiţiile anterioare introducerii art. 1001 din Legea nr. 36/1995, ascultarea copilului era obligatorie, atât în temeiul art. 264 alin. (1) C. civ. aplicabil oricăror „proceduri judiciare sau administrative”, cât şi a principiului privind „ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi gradul său de maturitate”, prevăzut de art. 6 lit. h) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
În procedura notarială a acordului parental, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie, însă va putea fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă notarul consideră că acest lucru este necesar pentru verificarea respectării interesului minorului [art. 264 alin. (1) C. civ.].
Ascultarea copilului nu va fi una pur formală, întrucât dreptul copilului de a fi ascultat presupune posibilitatea concretă a acestuia de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte [art. 264 alin. (2) C. civ.].
Notarul public va trebui să evalueze întregul ansamblu de circumstanţe privitoare la minor, urmând ca opiniile copilului ascultat să fie luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate, pentru a se asigura adecvat interesul superior al acestuia [art. 264 alin. (4) C. civ.].
În concluzie, precizăm că cerinţele privitoare la raportul de anchetă psiho-socială şi la ascultarea minorului impuse expres prin art. 1001 din Legea nr. 36/1995, vor trebui respectate nu doar în procedura de autentificare a acordurilor parentale (titluri executorii) încheiate odată cu intrarea în vigoare a Legii de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016, ci şi a celor încheiate anterior acestui moment, în virtutea principiului ascultării minorului în orice proceduri judiciare şi administrative care îl privesc.
12.3. Înscrisul privind acordul parental – titlu executoriu
La articolul 136 din Legea nr. 36/1995, după alineatul (4) s-a introdus un nou alineat, alin. (5), cu următorul cuprins:
„Înscrisul autentificat de notarul public prin care se constată acordul parental constituie titlu executoriu în condiţiile art. 100 alin. (2)”.
Statuarea legislativă a caracterului executoriu al acordului parental prin alin. (5) al art. 136 privitor la procedura divorţului pe cale notarială este una inutilă şi superfluă, contrară normelor de tehnică legislativă, în raport cu conţinutul art. 100 alin. (2) la care se face trimitere.
În condiţiile în care prin O.U.G. nr. 1/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea de aprobare, a fost completat art. 100 din Legea nr. 36/1995 cu alin. (2) în care se prevede că este titlu executoriu „acordul parental încheiat prin înscris autentificat cu ocazia divorţului”, reluarea prevederii caracterului executoriu al acordului parental încheiat în procedura notarială a divorţului este, în mod vădit, inutilă, art. 100 alin. (2) acoperind atât ipoteza acordului parental încheiat cu ocazia divorţului, cât şi cea a acordului încheiat ulterior acestui moment.
Dacă în privinţa caracterului executoriu al acordului parental încheiat cu ocazia divorţului normele relevă o redundanţă ce putea fi evitată, totuşi, în privinţa condiţiilor în care acest acord constituie titlu executoriu – şi detaliate în cuprinsul art. 100 alin. (2) – era necesară (dar şi suficientă) o simplă trimitere la acest text.
12.4. Republicarea Legii notarilor publici
În temeiul art. IX al O.U.G. nr. 1/2016, introdus prin Legea nr. 17/2017,„Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 18 iunie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se va republica, dându-se textelor o nouă numerotare.”
Precizăm că prevederea privind republicarea Legii nr. 36/1995 nu se regăsea în forma iniţială a O.U.G. nr. 1/2016, fiind rezultatul propunerii Comisiei Juridice însuşită la adoptarea Legii de aprobare de către Camera Deputaţilor.
După cele trei republicări ale Legii nr. 36/1995, intervenite succesiv (M. Of. nr. 732 din 18 octombrie 2011, M. Of. nr. 72 din 4 februarie 2013 şi M. Of. nr. 444 din 18 iunie 2014), Legea notarilor publici şi a activităţii notariale va şi supusă unei noi republicări, cu o nouă numerotare a textelor, demers necesar având în vedere că introducerea noilor texte [art. 100 alin. (2), art. 1001 şi art. 136 alin. (5)] prin O.U.G. nr. 1/2016 (astfel cum a fost modificată şi completată prin legea de aprobare), se adaugă modificărilor şi completărilor suferite de Legea nr. 36/1995 prin art. II din Legea nr. 206 din 07 noiembrie pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 (M. Of. nr. 898 din 09 noiembrie 2016).
Prin urmare, referirile la textele şi articolele din Legea nr. 36/1995 din prezentele comentarii vor fi adaptate corespunzător noii numerotări realizate odată cu republicarea legii notarilor publici.
13. LEGEA NR. 248/2005 PRIVIND REGIMUL LIBEREI CIRCULAŢII A CETĂŢENILOR ROMÂNI ÎN STRĂINĂTATE
Prin Legea nr. 17/2017 s-au operat modificări și cu privire la Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate în sensul că lit. m) de la alin. (1) al art. 8 se completează în sensul următor: ”Paşaportul diplomatic este documentul de călătorie care se eliberează de Ministerul Afacerilor Externe, în condiţiile prezentei legi, următoarelor categorii de persoane, în scopul facilitării reprezentării de către acestea a intereselor statului român în străinătate: m) preşedintele, vicepreşedinţii, secretarul general, membri ai Prezidiului Academiei Române, precum și cei ai academiilor de ramură, înființate în baza unor legi speciale”.
Se constată, spre deosebire de reglementarea anterioară, o extindere a categoriilor persoanelor beneficiare de pașapoarte diplomatice din instituția Academiei Române și a academiilor de ramură, înființate în baza unor legi speciale.
Deși în Expunerea de motive a Legii de aprobare a O.U.G. nr. 1/2016 se învederează că pentru corelarea cu noua abordare legislativă în materia formalităților premergătoare începerii executării silite propriu-zise se propune și amendarea unor reglementări conexe cuprinse în alte acte normative, apreciem că modificarea adusă Legii nr. 248/2005 nu își găsește rațiunea includerii în prezenta lege, neexistând niciun fel de conexiune cu procedura de executare silită.
14. REPUBLICAREA CODULUI DE PROCEDURĂ CIVILĂ
Cu toate că nu este în discuţie o modificare sau o completare a O.U.G. nr. 1/2016, aducem în atenție dispoziţia art. VIII din ordonanţă, dispoziţie menţinută prin Legea de aprobare şi care prevede că:
„Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu modificările aduse prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se va republica, după aprobarea prin lege a acesteia, în Monitorul Oficial al României, Partea I.”
Având în vedere modificările aduse legii de procedură civilă prin O.U.G. nr. 1/2016 (astfel cum a fost modificată şi completată prin legea de aprobare), Codul de procedură civilă se va republica în Monitorul Oficial al României.
Se constată, însă, că, spre deosebire de conţinutul proiectului de Ordonanţă care prevedea în art. IX şi renumerotarea textelor Codului, norma Ordonanţei (art. VIII), în forma adoptată, a eliminat necesitatea renumerotării textelor.
În acest sens s-a pronunţat şi Consiliul Superior al Magistraturii care, prin Avizul favorabil pentru proiectul de ordonanţă de modificare a Codului ( Hot. C.S.M. nr. 123 din 26 ianuarie 2016), a apreciat că nu se impune o nouă numerotare a acestuia, „deoarece nu a fost abrogat niciun articol şi nu au fost introduse articole noi, iar, în ansamblu, ponderea modificărilor nu este atât de importantă încât să necesite republicarea”.
Raportat la art. 70 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicarea intervine când actul normativ este completat sau modificat în mod substanţial, astfel că, deşi unele modificări operate prin O.U.G. nr. 1/2016 au privit însăşi configuraţia unor instituţii (e.g., competenţa instanţei în soluţionarea cererii de încuviinţare a executării silite), aceste intervenţii, raportate la ansamblul prevederilor codului, nu sunt substanţiale, fiind adecvat integrate, formal, în structura textelor.
Cu toate acestea, rămâne, însă, ca în temeiul dispoziţiei art. VIII din O.U.G. nr. 1/2016 să fie republicat Codul de procedură civilă în termen de cel mult 60 de zile de la data publicării Legii de aprobare a ordonanţei, astfel cum impune art. 70 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 24/2000.
